Aşteptândul pe soţul să se întoarcă de la muncă, Luminita stătea la masa din bucătărie sorbind încet ceai cu cimbru, savurând fiecare înghiţitură fără grabă. Deodată, auzi şușitul unei chei în încuietoare, se ridică şi rămase cu un picior în prag, privind cum intră Ion, cu chipul serios şi tăcut.
Bună, fu primul ei cuvânt, din nou ai întârziat, eu am terminat de mâncat de mult și aştept să vii
Bună, răspunse Ion. Poţi să nu mai aştepţi, nu-mi e foame, şi, în plus, nu am de stat mult. Îmi strâng lucrurile şi plec, spuse el fără să-şi dea pantofii. Intră în sufragerie, deschise dulapul şi scoase o valiză.
Luminita rămase în stare de şoc. Privind cum Ion aruncă în valiză primeleprimele obiecte, nu înţelegea ce se întâmpla.
Ion, poţi să-mi explici ce se întâmplă?
Nu înţelegi? Mă despart de tine, rostită el clar, fără să-i privească în ochi.
Unde mergi?
La altă femeie
Ah, probabil să fie o tânără, chiar şi eu ştiu că eşti fraged, patruzeci de ani nu contează replică Luminita, cu un zâmbet şiret, revenind la realitate. Nu mă voi uda, nu-l va vedea el cu lacrimile mele, se linişti pe sine, apoi rosti cu voce tare şi de când eşti cu ea?
De aproape un an, răspunse Ion, liniştit, şi adăugă, observând surprinderea ei, dacă nu ai observat nimic, nu ai băgăluit, înseamnă că am fost foarte discret.
Pleci definitiv sau întrebă ea brusc.
Doina, nu înţelegi deloc? Ascultă-mă bine, începu el, mă duc la altă femeie, în curând vom avea un copil. Noi nu am reuşit să ne întemeiem o familie, așa că Catrina îmi va da un fiu. Îţi dau o lună să părăseşti apartamentul meu. Unde şi cum să te muţi, e treaba ta. Eu şi Catrina vom locui cu băiatul, iar ea va închiria un apartament.
Ion plecă. Luminita rămase singură, pereţii o apăsau, iar în apartament domnea tăcere. Pornise televizorul, ca să audă vreo voce. Trăiseră împreună doisprezece ani; după o săptămână de șoc, reuşi să se adune.
De la părinţii săi, care muriseră tineri, rămăsese o casă în satul Crăciun. Dar nu voia să trăiască singură la țară.
Nu cred că pot locui acolo, gândea Luminita, e prea departe de civilizație, nu există facilităţi şi nici un loc de muncă. La treizecişicinci de ani nu vreau să mă retrag în sat. Aşa că voi vinde casa. Banii obţinuţi îi voi folosi să-mi cumpăr o cameră întro blocă comună sau întrun cămin studenţesc, iar viața îmi va arăta drumul.
Aşadar, vinde imediat casa, chiar de îndată ce ajunse în sat. Vecina Vasilica o aştepta cu un zâmbet larg.
Drăguţa mea, bine că ai venit, deja ne gândeam să plecăm la oraş să te căutăm.
Ce sa întâmplat? întrebă Luminita.
Aşadar rudele mele de la nord vor să cumpere casa ta. Le place un cămin mic, pe care să-l poată renova fără să-l dărâme. Vrem să fie lângă noi, sora mea cu soţul ei
Doamne, Vasilica, tocmai de asta am venit. Hai să negociem preţul, îţi dau și numărul meu de telefon
În zece zile banii erau pe contul ei, deşi era o sumă modestă, venită dintro clădire începând să se dărâme. Însă reuşi să-şi cumpere o mică cameră în căminul de tip apartament. Bucătăria era comună, două camere erau ocupate de alţi locatari, iar a treia îi aparţinea ei. Aşa că o numea apartament comun.
Vecinii păreau linişti, oameni respectabili. Luminita îi întâlnea rar, zi de zi la serviciu, şi, în sfârșit, a început o relație cu colegul ei, Tudor. Părea că totul merge bine, cel puţin așa credea ea.
Cu puţin timp înainte de Ziua Femeii, 8 martie, Tudor îi spuse:
Trebuie să mă gândesc la multe lucruri, nu-s sigur de sentimentele mele, să luăm o pauză în relaţia noastră.
Hai să luăm o pauză şi, de fapt, du-te departe în pădure, izbucni Luminita.
Se întoarse acasă, furioasă, cu treizecişișase de ani în spate și fără timp de pauze. Decise să-şi alunge stresul prin mâncare. Deschise frigiderul, găsi un mic bucăţel de şuncă, dar nu ştia cine-l luase. O tremură furia.
Cine a luat şunca mea? strigă ea prin bucătărie.
Drăguţa mea, eu am aruncat-o acum două zile era verde şi mirosul în frigider era Am decis că nu o vei mânca niciodată, nu vreau să rişti sănătatea, spuse calm şi puţin şiret vecina Viorica Ivanovna.
Nu ştiţi că nu trebuie să atingi ce nuți aparţine, certă Luminita. Nu este treaba voastră ce mănânc eu.
Luminita îşi vomita furia asupra Vioricăi. Nu doar că se despărţise de soţ, pierduse un acoperiş decent, iar colegul îşi luase o pauză, dar acum vecina îi fură şi mâncarea.
Viorico, nu vă supăraţi, interveni Ion Ilie, vecinul din cealaltă cameră.
Era un bărbat de şaizeci de ani, păr cărunt, ochelari, intelectual, mereu așezat în colţul bucătăriei pe un scaun vechi, cu ziarul sau o carte în mână. Viorica se supăra, și se vedea.
Luminita e supărată. Se descarcă pe tine pentru că altcineva a deranjat-o. Nu o lua personal, spuse Ion Ilie, cu un ton învățător, fără să-şi lase ziarul.
Dar voi ştiţi ce? răspunse Luminita, nimeni nu va întrebat, replică ea aspru.
Credeţi-mă, știu puţin.
Atunci de ce trăieşti întro căsuţă aşa sărăcăcioasă? Luminita nu se mai putea opri.
În cele din urmă, Luminita hotărî să se ceară scuze vecinilor. Viorica îşi încrucișă braţele, îşi dădu apărare şi se retrase în camera ei. Luminita închise cu zgomot ușa şi se așeză pe canapea.
Şi eu am un filozof în bucătărie, care dă ordine şi îmi predă viaţa, gândi ea, flămând şi supărată.
După o oră, Luminita se liniști, privi laptopul şi îşi aminti că şunca fusese cumpărată cu multă vreme în urmă; se rușină de ea însăşi.
Am făcut o faptă fără rost, am jignit-o pe Viorica și, în plus, îmi e dor de bătaia ei, căci îmi serveşte la dietă. Am să mă cer scuze, se hotărî.
O găsi pe Viorica în bucătărie.
Îmi pare rău, Viorico, nu ştiu ce ma împins să reacţionez aşa. Doar că toate astea sau adunat Şi are dreptate Ion Ilie.
Viorica îi zâmbi, o îmbrăţi:
Se întâmplă, drăguţa mea. Hai să ne așezăm la masă, să bem ceai cu prăjituri şi bomboane. Tu ar trebui să ceri scuze de la Ion Ilie, că el merită o scuză. El a fost profesor la universitate, avea un apartament mare în centru, un job pe care îl iubea. Dar se opri Viorica, gândinduse. Dar totul sa schimbat când soţia lui sa îmbolnăvit de cancer la creier. Medicii au refuzat operaţia, spuneau că e prea târziu. Sa dus la o clinică din Israel, dar era nevoie de mulţi bani. Ion Ilie a luat un împrumut uriaș, a călătorit cu soţia. Operaţia a reuşit, dar sănătatea nu sa îmbunătăţi. Soţia a trăit puţin, apoi a murit. El a demisionat, sa îngrijit de ea, iar după deces a vândut apartamentul şi a plătit datoriile. Așa a ajuns aici.
Luminita, auzind povestea, aproape plânse.
Mulțumesc că miaţi povestit, spuse ea, mâine cu siguranţă îi cer scuze.
A doua zi, după serviciu, Luminita bată timid la ușa camerei lui Ion Ilie, cu un mic cadou în mână. El deschise.
Bună seara, domnule Ion Ilie, îi întinse cadoul, vă rog să mă iertaţi, pentru Dumnezeu, iertaţi-mă. Ieri vam jignit pe nedrept, aţi avut dreptate.
El ascultă fără să întrerupă, apoi spuse:
Ce surpriză plăcută. Cadoul şi scuzele tale le accept, dacă vei sărbători alături de mine, pentru că astăzi îmi este ziua.
Felicitări, și cadoul e perfect, răspunse Luminita, cu plăcere. Ce pot să fac pentru tine?
Împreună cu Viorica, a pus masa. În timp ce aranjau farfuriile, Luminita povestea vecinei totul despre viaţa ei: cum, când era studentă naivă, a crezut în căsătoria cu un bărbat căsătorit, a rămas însărcinată, el a plătit tot cea fost necesar, apoi sa despărţit, iar ea nu a mai putut să aibă copii, motiv pentru care fostul soţ a plecat.
Masa era gata când la ușă bătută, Luminita deschise, iar în prag se afla un bărbat înalt, în jur de patruzeci de ani, cu zâmbet larg.
Salut, sunt fiul Vioricăi, Radu, se prezintă.
Salut, Luminita, eu locuiesc aici. Intră, te rog.
Discuţia la masă curgea veselă, îi urează lui Ion Ilie sănătate și toate cele bune. Radu se dovedi un interlocutor interesant, plin de poveşti. Fost geolog, acum șofer de camion, avea întotdeauna anecdote de împărtăşit.
Luminita nu ştia nimic despre aceşti oameni ieri, iar azi stăteau la masă ca familie.
După câteva ore, Ion Ilie și Viorica se retrăseseră în camerele lor. Radu spuse:
Hai să facem o plimbare, povesteşte-mi despre tine. Sunt doar un oaspete ocazional, şi te cunosc pentru prima dată. Am un apartament în oraş, plec des, iar mama nu vrea să se mute de aici. Să ştiţi un secret, e puţin îndrăgită de Ion Ilie, şi cred eu că şi el e îndrăgit de ea chicoti Radu. Eu nu stau mult acasă, așa că nici nu mam gândit să mă căsătoresc, zâmbi, când eram geolog, am avut o soţie, dar în absenţa mea altcineva a luat locul meu.
Iarna sosise în oraș, totul era alb, zăpada cădea în fulgi mari, era liniște, fără vânt. Luminita și Radu stăteau şi se dezbăteau câteva ore, fără să le pese de frig. După aceea se despărţi.
Câteva zile mai târziu, Radu plecă la un drum lung, anunţând-o pe Luminita.
Vii pe termen lung? întrebă ea.
Nu, doar o săptămână, apoi mă întorc. Mă aștepţi?
Desigur, aş aştepta cu nerăbdare.
Aşa a început povestea lor, care sa transformat întrun sentiment puternic. S-au căsătorit. Luminita sa mutat la el, iar după un an sa născut micuțul Andrei. Când Radu pleacă la drumuri lungi, Luminita și băiatul se întorc pentru o vreme în căminul comun.
Zilele de așteptare trec repede. Iar Viorica și Ion Ilie o ajută pe Andrei și îl iubesc. Cel mai bun bebeluş pentru Andrei nu trebuie căutat în altă parte.
