Fericirea altuia
Ana lucrează prin grădină, uite că în primăvara asta vremea s-a încălzit devreme, abia a trecut de sfârșit de martie, dar zăpada s-a topit toată deja. Se știe, gerulețul o mai veni, dar cât timp soarele încălzește, iese și Ana afară cu treabă: să sprijine gardul care s-a aplecat, să repare magazia de lemne.
Trebuie să se gândească să ia câteva găini, un purcel, poate și un câine, și neapărat o pisică. Ajunge, s-a tot plimbat, râde în sinea ei femeia, gata cu atât.
Abia așteaptă să are grădina, să pună răsaduri, să simtă mirosul pământului, ca-n copilărie, să scape de încălțări și să fugă desculță pe brazdă, cu picioarele cufundate în pământul reavăn și moale, cald de la soare.
Mai trăim, își spune Ana cu glas tare, fără să audă nimeni.
Bună ziua.
Ana tresare. La poartă stă o fată, adolescentă, un copil practic. Trench gri, din acelea pe care Ana știe că le dau la școala profesională, încălțată slab, ciorapi subțiri, nude cam frig pentru așa ținută, gândește Ana. Tânăra ar putea să răcească, pantofii ei sunt praf, talpă de carton, vai de ele. Observă toate astea într-o clipă, din obicei.
Fata stă la poartă, își mișcă picioarele subțiri.
Bună, răspunde scurt Ana.
Mă scuzați, pot să merg la dumneavoastră la toaletă?
Ia uite, du-te, uite în față și în dreapta, după colț.
Se uită cu interes după fată. Mare grabă pe ea.
Mulțumesc, m-ați salvat. Caut chirie, nu cumva închiriați o cameră?
Nu aveam de gând… dar de ce ai nevoie?
Aș vrea să stau undeva, nu vreau la cămin, prea multă băutură, fumat, băieții se perindă pe acolo…
Da? Și cu cât zici că plătești?
Două sute de lei… n-am mai mult.
Hai, intră în casă, hai că nu-i pagubă.
Pot să mai merg la baie o dată?
Du-te.
Cum te cheamă? întreabă Ana, poftind-o înăuntru.
Cătălina, piuie ca un șoricel.
Cătălina, deci. De ce ai venit, Cătălina? îi privește fața lung, așteptând răspunsul.
Eu cu camera…
Nu mă minți… Spune drept, de ce ai venit la mine?
O, pot să mai merg la toaletă?…
Dar ce ai, măi fată?
Nu știu, plânge fata, nu mai pot să rabd…
Du-te, du-te.
Ana iese după ea.
Doar la toaletă fugi? Sau e altceva?
Numai la toaletă, mă taie…
Lămurim noi, dar acum spune, de ce-ai venit?
Tăcere, adună curaj.
Ei, ce faci? Dacă e de furat, n-ai ce. Cine te-a trimis?
Nimeni, am venit singură. Sunteți Ana Matei?
Eu sunt… da.
Nu mă recunoști… mamă? Eu sunt, Cătălina… fata ta.
Ana stă țeapănă, fața ei bătută de vânt și ger nu trădează nimic.
Cătălina… șoptește femeia, fata mea… Cătălina mea…
Da, mamă, eu! Nu mi-au dat adresa la casa de copii, ziceau că nu trebuie, mamă… Am rugat o profesoară, Elena Dumitrescu, tare bună, m-a ajutat, a cerut la arhive, am aflat numele tău, apoi adresa… și așa am venit.
Ana nu mișcă, doar lacrimile îi curg încet pe obraji.
Cătălina, fetița mea…
Mamă, mamă! țipă fata, sărind în brațele ei. Atât te-am căutat, mama mea, eu tot ți-am scris, iar ei râdeau, ziceau că m-ai lăsat, că m-ai dat ca pe-un lucru… Dar eu am crezut, mamă, am crezut.
Ana o îmbrățișează sfioasă, mâinile îi prind puloverul gros al Cătălinei, fata ei, fetița ei.
Stau îmbrățișate, nu trebuie să spună nimic, totul e clar.
Apoi, potrivit învățăturilor bătrânești și amintirilor amare, Ana începe să forfotească, încălzește apă cu mărar, făcând baie și frecții pentru fiica ei, Cătălina frumoasa.
Cătălina, fetița, sensul vieții. Acum are pentru ce trăi. Domnul a fost milostiv, nu e totul pierdut.
Grădina, purcelușul, un palton nou, vă avea grijă de toate. Are bani ascunși. Era gata să se stingă deja, dar uite, Cătălina…
***
Măicuța.
Ce-i?
Mamă…
Hai, spune, alinato.
Cătălina ia de pe masă o plăcintă făcută de mamă, obrajii i s-au rotunjit, Ana și-a îmbrăcat fata ca pe-o păpușă, și parcă a întinerit și ea.
Mamăăă!
Ce s-a întâmplat, ai?
Mamă, m-am îndrăgostit.
Ei, așa ceva…
Da. Mamă, e tare bun băiatul. Îl cheamă Ion, ar vrea să te cunoască.
Eu… nu știu…
În mintea ei, Ana simte că zilele astea bune se termină, Domnul dă, și Domnul ia.
Mamă, ce ai, mamă…
Nimic, fetiță, nimic dragă. Ai crescut așa repede. N-am apucat să mă bucur de tine… Iartă-mă, Cătălina…
Mamă, nici să nu gândești așa! Noi cu Ion îți vom face nepoței, ce ai… Dragă mea!
Cunoașterea decurge frumos. Ion, băiat cumsecade din sat, priceput și serios, îi place Anei la așa băiat să-ți dai fata e lucru bun.
Oleacă greu cu banii, unii n-aveau ce pune pe masă, dar unii țineau și câini mai bine decât oamenii.
Ana, Cătălina și Ion nu duceau lipsă. Ana cosea frumos, fabrica s-a închis, s-a dus în cooperativă, acolo plăteau bine, și-a îmbrăcat fata și ginerele ca de firmă.
Ion e harnic, a făcut gard nou, cu frații a refăcut temelia casei, a aranjat și casa de baie, și coteț pentru purcel casa a prins viață, mai veselă ca niciodată, de când Cătălina, fata deșteaptă, a venit.
Inima Anei s-a deschis, a renăscut. Vrea să trăiască cu putere triplă, pentru tot trecutul trist, rușinos, pe care încearcă să-l uite, deși uneori noaptea revine dureros.
Mama, mamă, ai ceva?
Nu, fetița mea, vino să dormi cu mine…
Pot?
Mereu, hai lângă mine.
Fetița mea dragă, inima mi-e plină de dragoste de mamă. Mulțumescu-Ți, Doamne, că mi-ai dat să simt asta.
Au făcut nuntă, tinerii au rămas la Ana, care a înflorit ca un mac. La muncă oamenii au observat că Ana Matei mereu zâmbește, obrajii îi lucesc de sănătate.
Are să fie nepot sau nepoată, șoptește ea vecinelor. Of, ce emoții am.
Toată lumea spune: Ce fiică fericită are Ana Matei, la cât o iubește!
S-a născut nepotul, Andrei! După mama Anei, Antonina femeie severă, dar dreaptă spune veselă Ana, frumos, vai, nu mă pot opri din mândrie.
Copii n-am ținut în brațe niciodată… după Cătălina, atâția ani trecuți. Îl țin pe Andrei, iar inima-mi bate-n cap, uite-așa arată fericirea.
Toate gândurile-s numai la Andrei: cel mai bun, cel mai frumos, numai la bunica vrea să stea.
Ion a început să construiască, o casă mare, fiecare cu locul lui, dar cum era să fie altfel? Nu-și pot imagina viața fără mama Ana.
Băieții, împreună cu Ion, au deschis o firmă de construcții, magazin cu materiale, trăiesc liniștiți…
Iară veste bună: urmează și o fetiță, nepoata.
Ce rochițe nu i-a cusut Ana micuței, ce haine frumoase a pregătit. Marina, fetița. Copil vesel și frumos.
Râs de copii în casa lor, zi și noapte.
Totul merge bine la Ana, dar ceva începe să o ardă pe piept tot mai des.
Mamă, iubita mea, ce ascunzi? Unde te doare?
Totul e bine, fetița mea, totul este bine…
***
E târziu, n-avem ce face…
Domn doctor, nu se poate, ea… mama mea…
Înțeleg, îmi pare rău.
***
Fetița mea, Cătălina… a venit vremea, iartă-mă, destul am trăit. Ei m-au uitat de mult, dar tu atunci m-ai salvat, ai venit la mine, copilul meu…
Mamă, nu vorbi așa…
Cătălina, vreau să-ți mărturisesc, e greu, nu mă întrerupe… Eu nu sunt mama ta, Cătălina. Iartă-mă…
Mamă! Să nu te aud tu ești! Niciodată să nu mai spui asta, auzi? Tu ești mama mea, doar așa vreau să cred!
Da, fetița mea… În dulap e caietul meu, jurnalul… Iartă-mă, Cătălina. Te iubesc, copila mea…
Și eu, mamă… Mamă… mamă…
***
Cătălina, ia și mănâncă…
Da, Ion. Acum… Tu mergi, te rog.
Cătălina stă în camera mamei, îi citește caietul. Acolo e viața Anei, aspră, schimonosită, jalnică și veselă.
Mama severă, Antonina, tatăl mort la război.
Anii copilăriei Ana, Anișoara, floarea mamei.
S-a îndrăgostit de un hoț, viața nebună… Aventură, riscuri, sângele clocotea.
A plecat cu el… și s-a dus totul de râpă.
Ani pierduți, bătrânețe precoce. Hoțul pierdut în pușcărie, nimeni nu i-a rămas. Dacă ar fi avut copil, dar l-a pierdut de mic, când fugea cu banda.
N-a mai avut nimic, nimic din ce-i dădește viața femeii. Fără copil, fără pisică, doar casa de la mama, unde s-a liniștit cât de cât.
Doctorii i-au zis să aștepte, a mers la biserică, s-a rugat.
Și iată, Domnul i-a trimis fericirea neașteptată, n-a putut rata șansa: să fie mamă, măcar pentru puțin.
Fata, Cătălina, lumina vieții ei. Nu credea Ana că va apuca atâți ani, scrie despre ea la persoana a treia: Fericirea, ca la toți, trăiesc, muncesc. Am o fată, sufletul meu, inima mea. Și boala părea să lase loc
Iartă-mă, Doamne, pentru cererea mea, dă-mi zile să-mi văd nepoții, să-mi ajut fata.
S-a relaxat apoi. La început i-a fost frică, că fată-sa va afla adevărul, că nu e mama ei, doar o omonimă. Apoi n-a mai tremurat, a început să trăiască. Treptat și-a dat voie să creadă că merită.
Iartă-mă, fetița mea, pentru că te-am furat de la mama ta adevărată. Asta e fericirea mea, furată…
Mămică, plânge Cătălina, mămica mea dragă. Sper că mă auzi…
Eu am știut, aproape imediat. Când am ajuns la tine, mi s-a spus că datele-s greșite, Ana era Ivanovna, pe a mea am găsit-o, de curiozitate.
Ea a ales să mă părăsească, s-a căsătorit, încurcam acolo… mamă. Are familie, nu-i pasă de mine.
Se temea, mamă, să nu afle lumea… Mi-a băgat bani în buzunar și m-a dat afară.
Atunci am fugit, mamă. Ți-amintești cât de bolnavă am fost? Aveam febră, îți amintești, mămica mea?
Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai scos-o în cale pe mama mea adevărată, cea din suflet, Ana. Eu atâta am căutat-o. Tu ești mama mea…
Ce bine că s-au încurcat atunci, sau poate n-a fost greșeală, sus știu ei cum să potrivească drumurile.
Cum o să trăiesc iar fără tine, mamă…
Cătălina, Cătălina…
Ion, lasă-mă să plâng, și-a îngropat mama, ce vrei…
***
Bunico, bunico, Anei îi era dragă?
Foarte, copilă.
Și era frumoasă?
Cea mai frumoasă, Anișoara mea.
Dar cine i-a pus nume frumos?
Nu știu, poate tata, poate mama.
Străbunicul tău sau străbunica.
Da, străbunicul sau străbunica așa a vrut.
Pe mine m-ai numit ca pe străbunica? Pe mama ta?
Da, eu și tati, chiar și el o iubea mult pe bunica lui.
Ea mă vede pe mine?
Sigur te vede, te ocrotește mereu.
Te iubesc, străbunico Anișoara, șoptește fetița, așezând o coroniță din păpădii pe mormânt.
Și eu te iubesc, copilă, adie frunza de mesteacăn, i-a răspuns vântul.
