FERICIREA RENAȘTUTĂ
Domnule, vă rog, încetați să mă urmăriți peste tot! V-am spus deja că port doliu după soțul meu. Lăsați-mă în pace, mă speriați! am ridicat vocea, deodată, ca într-o piesă ciudată, fără decor.
Știu, îmi amintesc… Dar parcă aveți doliu nu doar după el, ci și după dumneavoastră însăși. Iertați-mă, insista pretendentul meu cu un aer imposibil de înțeles.
Eram la Băile Felix, undeva suspendată între noapte și zi. Aveam nevoie doar de liniște și lătratul cocoșilor-ucigași de amintiri, nu de insistența unor bărbați fără rost. Soțul meu, Mihai, murise pe neașteptate. Rămăsesem, cu sufletul umezit, la mila timpului, cu două suflete de băieți care mă priveau ca și cum eu eram uitarea.
Tot reparasem cu Mihai garsoniera din Orhei, strângeam fiecare leu, nu ne permiteam nimic, și, deodată… S-a stins, într-o dimineață cu noroi pe pantofi. Al doilea infarct. Am rămas fără pereche, fără tapet pe perete, dar cu doi băieți adolescenți, mereu flămânzi ca merele verzi. Brațele mi-au recunoscut greutatea. Cum să umpli lipsa aceea?
La lucru mi-au dat un bilet la sanatoriu, undeva la Sovata. Am protestat: nu voiam să ies nici pe balcon. Colegele s-au încăpățânat:
Nu ești prima văduvă, nici ultima. Ai copii, trăiește! Du-te, Corina, poate găsești sensul iarăși.
Am plecat, cu inima lăsată la vestiar.
Trecuseră patruzeci de zile de la moartea lui Mihai. Durerea nu voia să se dizolve, parcă se întindea în jurul gleznelor.
La sanatoriu am ajuns să stau în cameră cu o fată veselă, Lenuța, foc de sprintenă. Umplea încăperea cu lumină, ca și cum n-ar fi existat întuneric. Nu voiam să-i spun ce-am pe suflet. Oricum, ce i-ar păsa unei fete de vreo douăzeci de ani? În jurul ei roiau toți animatorii și divorțații, ca moliile la lampă. O avertizam să stea departe de Costel, animatorul. Sigur are două neveste.
Lenuța râdea:
Mai sperii mult, Corina? Am și eu școala vieții… Sunt vrabie coaptă.
Pleca mereu pe întâlniri nocturne. Eu o săptămână n-am ieșit din cameră. Citeam, dar fără să simt cuvintele, mă uitam la televizor și îmi vedeam numai reflexia.
Într-o dimineață m-am trezit, fără să știu dacă sunt vis sau ființă. Geamul dădea spre o lumină lăptoasă. Am zis să mă plimb puțin prin pădure, să ascult sticleții strigați de aer. Și, hocus-pocus, mi-a ieșit în cale un necunoscut.
Îl văzusem la cantină. Micuț, cu ochi care căutau repere sub fereastră. Era mai scund cu un cap decât mine. Parcă ieșit dintr-o carte de tarot. Dar era curat, îmbrăcat cam rigid, de parcă se pregătea pentru un banc de pe scena politicienilor moldoveni. La fiecare cină venea la masa mea cu flori de nu-mă-uita. Drumurile erau pline de ele la Sovata nu costau nimic, dar făceau să tresară sufletul. Nu aveam chef de povești de dragoste, nu voiam nimic altceva…
Totuși, omul nu renunța. Mă însoțea la plimbări de seară, încerca să facă glume. Ca să nu mai pară ciudat, eu purtam balerini fără toc, să fim la același nivel. Pe el nu-l deranja nici că era mic, nici că avea chelie lucioasă. Avea un glas hipnotizant care știa să lege femeile, și eu m-am prins fără să știu.
Mergeam cu Petrică la dansuri, la piață după prune. Încerca să mă ademenească la el în cameră, dar eu eram soldat de tinichea. Nu cedam.
Într-o seară, a venit momentul plecării.
Corino, mâine pleci. Poate vii la mine, la… un ceai? a zâmbit el, cu ochii rotunzi ca ai motanului lui Creangă.
Vedem, am zis, zâmbind obosită.
Ultima seară la Sovata a fost ca o scenă ireală. Am intrat la el. Masa era acoperită cu feluri de mâncare, furculițe împrumutate de la cantină, șampanie de la restaurantul de la colț.
Începem, Corino? Nu știu cum vom trăi mâine despărțiți Lasă-mi adresa, promit că vin, a spus Petrică, și atunci, pentru prima dată, l-am crezut.
Oricum o să mă uiți a doua zi. Așa vă știu pe voi, bărbații. Hai, pentru ce bem, Petrică?
Pentru dragoste, Corina! Pentru dragoste! a râs el, și din aerul acela s-au ridicat păsări de ceață.
Dimineață ne-am trezit în brațe. De ce am rezistat atâta timp, mă întrebam? Îndrăgostită ca o fată de liceu, dar valiza era deja la ușă.
Lenuța plângea pe pat, s-a rupt valul.
Ce-ai pățit, Lenuțo?
Sunt însărcinată, Corina. Nici nu știu cu cine, suspina ea, ca o vioară veche.
E vina animatorului tău?
Nu știu. Am cunoscut un tip de la Hotelul Roz, mergea la mine seara. Era însurat, rememora vrabia înaltă.
Sună-ți părinții, Lenuțo. Să vină aici, să lămurim. Cum te-au lăsat singură? Hai la director, poate ne ajută, i-am zis, ca într-un vis care nu se termină bine.
Pregătită de plecare, tot nu-mi venea să las locul unde toate aveau gust de început. Mai ales Petrică…
A venit autocarul. El m-a condus cu un buchet de nu-mă-uita. L-am îmbrățișat strâns, ca să nu mai uit.
Și așa s-a terminat o poveste scurtă ca somnul de-amiază. Mi-era de-ajuns o chemare și-aș fi rămas.
Trăiam la distanță. Doar scrisorile ne țineau legați, dar una din ele mi-a fost trimisă tocmai de soția lui Petrică. Spunea că ea știe tot și că nu voi reuși nimic, fiindcă ea are treizeci de ani, iar eu patruzeci. N-am răspuns. La ce bun.
Dar, peste o jumătate de an, Petrică a apărut la ușa mea din Orhei. Băieții mei n-au zis nimic, doar s-au retras în camera lor.
Petrică? În trecere, sau? (Visam să zică: Am venit pentru totdeauna.)
Sau… Ce zici, Corino, mă primești? stătea stingher la ușă.
Intră. Cu ce te aduce soarta? Ți-a dat nevasta scrisoarea?
Iartă-mă… Am vrut să-ți scriu, dar nevasta a găsit scrisoarea. Recunosc, e vina mea. Am divorțat, Corino.
Nu știam că ai fost însurat… Altceva am fi fost atunci. Ce faci acum?
Hai să ne căsătorim, Corina, mi-a aruncat, ca la loterie, Petrică.
Nu știu… Am băieți. Cum o să te vadă ei? Nu pot să decid așa. Dar mă bucur…
Copiii sunt bucurie. Eu am o fată de zece ani, m-a surprins el.
Cum, ai fată? Ai lăsat-o?
Nu, Corina, n-aș face asta. O iau pe Alina la noi, mama ei bea. Vom fi toți o familie, mi-a spus cu nonșalanță.
Stai, Petrică, nici nu-mi cunosc fiica, tu deja mă vezi mamă. Dă-mi timp. Să vorbesc cu băieții mei. Și după aceea… Hai, să vedem ce-ți pun la masă, ginere cu coadă! am zâmbit, cu un fel de lumină ciudată în ochi.
Nu s-a legat neapărat familia ideală. Au fost certuri, plecări, împăcări, fiecare tras de propriul caracter. Niciunul nu știa să facă un pas înapoi la greu.
Timpul, însă, nu are răbdare.
Andrei, băiatul meu cel mare, s-a însurat cu Alina, fata lui Petrică. Ambii s-au întors cu fața spre trecut și ne-au acuzat de toate durerile copilăriei, că nu trebuia să stricăm familiile. Au plecat amândoi în chirie, orgolioși.
Eu și Petrică ne-am dat din umeri și ne-am iubit mai departe, în felul nostru.
A trecut un an. Copiii nu s-au mai întors. Alina îl suna pe Petrică doar de ziua lui.
După trei ani, ne-au invitat pe amândoi la ei. Erau deja părinți. Avuseseră un băiețel.
La masă, Alina și Andrei și-au cerut iertare. Au spus că au înțeles că viața e ciudată, că nu e totul alb sau negru. Că trebuie să iertăm și să-i respectăm pe cei care ne-au dat viață. Iar băiatul lor l-au numit Mircea, să fie pace în familie.
Asta a fost, pentru mine și pentru Petrică, fericirea noastră renăscută, ca o lumină mov de lavandă într-o dimineață fără vârstă.
