Femeie bună.
Jurnal, 12 mai
De-adevăratelea, bună femeie e. Ce ne-am fi făcut fără ea? Și totuși, îi dau doar două mii de lei pe lună. Marioara, îi amintesc, casa am trecut-o pe ea. Nu-i mult, nu-i puțin. Asta e.
M-am ridicat încet din pat și am mers sprijinit de baston către camera alăturată. În lumina slabă a veiozei, cu privirea încețoșată, am privit-o pe nevastă-mea.
M-am așezat lângă ea, am ascultat respirația-i liniștită. Parcă totul e bine.
M-am ridicat iar, m-am târât spre bucătărie. Am desfăcut sticla de lapte acru, am fost până la baie și apoi m-am dus la camera mea.
M-am întins pe pat. Nu mă lua somnul.
– Avem aproape nouăzeci de ani amândoi. Cât am trăit? Curând vom da ochii cu Dumnezeu, iar pe lângă noi nimeni nu-i.
Fata, Cătălina, s-a dus înainte de șaizeci de ani.
Nici Andrei nu mai e. A tras la măsea Avem o nepoată, Ancuța, și ea de douăzeci de ani s-a mutat la București. De noi n-a mai dat niciun semn. O fi având și ea copii mari
N-am observat când m-a furat somnul.
M-am trezit de la un mâner ușor pe braț:
Gheorghe, ești bine? a întrebat, abia șoptit, soția.
Am deschis ochii. Era aplecată deasupra mea.
Ce-i, Marioara?
Mă uitam că nu te miști. Mi-era teamă…
Încă-s viu! Du-te și culcă-te!
S-a auzit pașii mici, târșiți. S-a făcut lumină în bucătărie.
Marioara s-a dus, a băut apă, s-a spălat în baie și s-a vârât în pat.
Vai, într-o zi n-o să mă mai trezesc lângă el. Ce m-oi face? Sau poate mă duc eu prima.
Gheorghe a pregătit deja coliva pentru pomana noastră. N-am crezut c-așa ceva se poate aranja dinainte. Dar, la urma urmei, cine s-ar ocupa altfel?
Nepoata nici nu-și mai aduce aminte. Doar vecina Ioana ne mai calcă pragul. Ea are cheia. Gheorghe îi dă câte o mie din pensia noastră. Mai vine cu ceva alimente, cu cele trebuincioase. Ce să mai facem cu banii, că de ieșit din apartamentul nostru, la etajul patru, nu mai putem.
Dimineața, Gheorghe a privit pe fereastră. Soarele bătea direct în sufragerie. Am ieșit pe balcon și am văzut pomul de liliac înflorit. Mi-a venit zâmbetul pe buze.
Uite, am prins și vara asta!
Am mers la Marioara. Era pe gânduri pe marginea patului.
Marioară, hai cu mine. Să-ți arăt ceva.
Vai, abia mă țin pe picioare, ce vrei să-mi arăți?
Hai, că te sprijin!
Am condus-o ușor până pe balcon.
Uite, a înverzit liliacul! Ziceai că nu prinzi vara asta. Uite că ai prins-o!
Vai, da, și ce soare frumos e!
Ne-am așezat pe banca de pe balcon.
Ții minte când te-am chemat la cinema, la liceu? Tot așa era liliacul verde.
Cum să uit? Sunt șaptezeci și ceva de ani de atunci…
Șaptezeci și cinci, măi Marioaro.
Am stat mult de vorbă, am râs, amintindu-ne de anii tinereții. Pe unele le mai uitam, nici ce-am făcut ieri nu-mi aduc aminte, dar tinerețea n-o uiți niciodată.
Ne-a ajuns vorba, Marioaro. Nici n-am luat micul dejun.
Gheorghe, fă un ceai bun! M-am săturat de buruienile astea.
Dar nu-i voie, Marioaro.
Fă-l slab și pune câte o linguriță de zahăr.
Sorbeam ceaiul slab, cu o bucățică de brânză pe felie de pâine, amintindu-mi cum era când bem ceai tare, dulce, cu plăcinte sau gogoși calde.
A intrat vecina. Un zâmbet bun pe chip:
Cum vă merge, oameni buni?
Cum să ne meargă la nouăzeci de ani? am glumit eu.
Dacă glumiți, e bine. Să vă iau ceva din piață?
Ioana, ia niște carne de pui, te rog! am cerut eu.
Medicii v-au interzis carnea roșie, dar de pui merge.
Gătește supă cu tăiței!
A strâns masa, a spălat vasele, și s-a dus în treaba ei.
Marioara, hai la soare pe balcon, i-am zis. Ne încălzim un pic oasele astea bătrâne.
Hai, Gheorghe!
A revenit și vecina. A ieșit și ea pe balcon:
Vă era dor de soare?
E bine aici, Ioana! a zâmbit Marioara.
Imediat vă aduc niște terci, și pun și supa la foc pentru prânz.
Femeie bună, am zis printre dinți. Ce ne făceam fără dânsa?
Iar tu-i dai doar două mii pe lună.
Marioaro, i-am trecut casa pe ea.
Ea nu știe.
Am stat așa până la prânz, pe balcon. Supa de pui a fost delicioasă, cu carne și cartofi zdrobiți.
Așa făceam și la Cătălina și Andrei când erau copii, își amintea Marioara.
Acum, la bătrânețe, ne gătesc străinii, am oftat greu.
Poate că asta ne e soarta, Gheorghiță. Nu ne mai poartă nimeni dorul.
Gata cu vorbele negre, Marioaro. Hai la un somn de după masă!
Gheorghe, nu degeaba se zice:
Bătrân, ca și copilul.
Totul ne e ca în copilărie: supă simplă, somn la prânz, gustare după-amiaza.
Am moțăit puțin, apoi m-am ridicat. Nu prea-mi mai vine somnul, ba schimbarea vremii, ba altceva. M-am dus în bucătărie, pe masă erau două pahare cu suc, puse frumos de Ioana.
Le-am luat cu ambele mâini și le-am dus la camera Marioarei. Ședea pe marginea patului, privind departe, pe fereastră.
Ce-i, fete Marioaro, te-ai întristat? am zâmbit. Ia un pic de suc!
A sorbit o gură.
Nici tu nu poți dormi?
Vremea asta ne tulbură.
Mă simt, Gheorghe, că nu mai am mult. Să ai grijă să mă înmormântezi cum se cuvine.
Marioaro, nu mai grăi astfel. Cum să trăiesc fără tine?
Unul tot o ia înaintea celuilalt.
Gata, hai pe balcon!
Am stat cu ochii la soare până înserat. Ioana ne-a adus papanăși. Am mâncat și, ca-n fiecare seară, am pornit televizorul. Filmele noi ni se par prea grele, așa că ne uităm la comedii românești vechi, ori la desene animate.
Azi am văzut doar un desen. Marioara s-a ridicat:
Mă duc la somn. Obosită tare azi.
Atunci mă duc și eu.
Stai să te privesc bine! a zis dintr-odată.
Pentru ce?
Așa, doar să te văd.
Ne-am uitat lung unul la altul. Poate ne aminteam ce era odinioară, tineri și plini de viață.
Te duc la pat.
Marioara m-a luat de braț și am mers încet, încet.
Am învelit-o cu grijă și m-am dus în camera mea.
Azi noapte, parcă n-am putut să dorm. Ceva greu mă apăsa pe suflet. Pe ceas era două noaptea. Am mers la camera ei.
În pat, cu ochii deschiși.
Marioaro!
I-am luat mâna.
Marioaro, ce faci? Ma-rioara!
Deodată, parcă nu mai aveam aer. Am ajuns în camera mea. Am pus actele pregătite pe masă.
M-am întors la Marioara. Mult timp am stat și am privit-o. M-am așezat lângă ea și am închis ochii.
În vis am văzut-o tânără, frumoasă, ca acum șaptezeci și cinci de ani. Mergea către lumină. Am alergat spre ea, am luat-o de mână.
Dimineața, Ioana a intrat. Ne-a găsit unul lângă altul. Pe fețe același zâmbet liniștit.
A sunat la salvare.
Doctorul s-a minunat:
Au plecat amândoi. Vezi, se pare că s-au iubit toată viața…
Au fost luați, iar Ioana, epuizată, s-a așezat la masă. Atunci a zărit actele și testamentul pe numele ei.
A plecat capul și a izbucnit în lacrimi
Se vede, dragă jurnalule, că nu banii ori casele rămân după noi, ci numai dragostea și faptele bune. Să fii om până la capăt, asta contează.
