Doina rămase învârtită, cu micile grebla elegante strânse în mâini, iar degetele i se deschisera în mod firesc, surprinse de o șocantă întâmplare. Unelte de lemn cu un sunet blând căzu pe pământul uscat și crăpat. Încă n-a reușit să scoată un oftat vocea ce i-a pătruns spatele a fost atât de bruscă și ascuțită, că i-a înfiorat șira spinării.
Era ca scârțâitul unui stejar bătrân, dar purta în ea o siguranță de nezdruncinat, lăsând pe Doina o fiori înghețați.
În grădina ta nu se naște nimic, drăguță, pentru că ția făcut vizită un părinte mortău. Nu îl vezi? Uitete bine, copilă, cu atenție, spuse o bătrână necunoscută, cu o privire aspră, dar cu un strop de milă, clădită în ochi ce păreau să se fi stins în timp, totuși incredibil de pătrunzători.
Doina se întoarse încet, aproape robotic, și privi pentru prima dată cu adevărat terenul din fața casei noi, dorite cu ardoare. Inima i se strânse de o dorință inexplicabilă, de o melancolie stranie. Văzuse acel loc în fiecare zi, dar abia acum a înțeles teroarea ce se ascunde sub el. În fața gardului sculptat, cu care se mândrea, zăcea o pată de pământ murdar, arsă, complet moartă.
Nici o fire de iarbă, nici un fir de viață nu se arăta. În spatele casei, pe straturile de legume îngrijite și în ghivecele cu flori, trandafirii înfloriseră abundent, crizantemele se întindeau spre soare, iar tufișurile de coacăze străluceau de verdeață. Contrastul era înfiorător, nenatural. Doina încerca să reînvie acel colț îl fertiliza, îl afână, îl stropi cu lacrimi aproape de disperare, dar totul rămânea zadarnic.
În acea clipă, pierdută în chinurile sale de grădinărit, nu observă cum la poarta larg deschisă sa apropiat femeia zveltă, încovoiată de ani, dar nu de spirit, necunoscută până atunci.
Poţi să porţi şi o rochie de bal seara, ca să sapi în pământul negru așa de grațios, șopti bătrâna, cu o urmă de ironie fină, dar fără ostilitate, privind costumul Doinei: un top roz, perfect croit, și pantaloni scurți dintrun material tehnologic.
Doina își aruncă o privire instinctivă asupra sine, alunecă o ceară roșcată de pe frunte. Un strop de rușine îi înflori chipul.
E e un costum special, bunico. Pentru grădină. Tehnic, respirabil începu să se apere, vocea slăbită. Şi vecinii în cartierul nostru nou, frumos, toţi merg la fel de eleganţi Curat, ordonat Nimeni nu locuia aici înainte, totul de la zero
Dar bătrâna nu mai asculta. Se întoarse, sprijininduse de un baston cu mâner de lemn, și se strecură încet în praful de vară, disparând la curbele drumului. Doina rămase singură, cu un freamăt apăsat în urechi, ce doar bătăile inimii îi străbăteau tăcerea.
Cum e posibil?, îşi spunea ea în miez de febră, scoțând mănușile de grădină și aruncând o privire la manichiura perfectă. De ce un străin mort îmi bântuie casa nouă? Cine e? Ce vrea?
Din fericire, înainte de ceasul mutării, fu la un curs de manichiură. Acum, mâinile îmi vor sta mereu impecabile, îşi zâmbi amară, așa cum aș vrea să fie și grădina, să crească totul fără fantome.
La soțul ei, Mihai, lucrător și mereu ocupat, nu îndrăznea să-i povestească despre vizitatoarea ciudată. Se temea de râsul său practic. Gândul tot revine la acea discuție, devenind o obsesiune. Nici cele mai scumpe și moderne îngrășăminte, nici sfaturile de pe internet, nici poveștile vecinilor daci nu reușeau să revigoreze parcela plictisitoare, uscată, ca o piatră de mormânt.
Doina iubea să îngrijească grădina. Urmase cursuri online, cumpărase o grămadă de reviste colorate și se lăuda cu primele rezultate. Dar acel colț blestemat, chiar în fața porții, refuza să se încolțească, ca și cum o barieră invizibilă ar fi izolat viața.
Probabil va trebui să chem un specialist în amenajări peisagistice și pedologie, murmură ea, privind prin fereastră la pata neagră a rușinii. Dacă chiar există un oaspete efemer, nici ei nu-l pot alunga.
Zilele trecură. Doina, terminând un video detaliat de la un grădinar experimentat, lăsă telefonul. Noaptea afară era sumbră, fără stele. Mihai dormea, sforăind în ritmul afacerilor sale, și ea ar fi trebuit să adoarmă, dar somnul o ocolea.
Uf, ce căldură… Nu mai pot respira, murmură, aruncă pătura de mătase și se îndreaptă spre ușa de sticlă ce ducea pe balcon.
O deschise încet și păși în aerul rece al nopții. Briza era proaspătă și dulce. De pe al doilea etaj, locul blestemat era ascuns sub streașina și umbra unui stejar bătrân. Însă Doina, împinsă de o foame de răspuns, se sprijini de balustrada rece și se aplecă pentru a cerceta întunericul.
Și îl văzu.
Sub lumina unei luni de trecătoare, cu forma de seceră, un chip străin pășea pe pământul săpat, dar mort. Bărbatul stătea cu spatele spre ea, mișcânduse încet, ca și cum ar fi luptat cu o rezistență invizibilă. Se aplecă, se ridică, ciopâia cu vârful unui pantof vechi, atingea pământul cu degetele lungi, palide, căutând ceva.
Inima Doinei se opri un moment, apoi începu să bată cu putere, tremurând. Privi în întuneric, încercând să descifreze formele. Cu cât privea mai mult, cu atât înțelegea că ceva nu era în regulă. Era semitransparent. Luna se strecura prin corpul său subțire, îmbrăcat întrun sacou de epocă. Mișcările lui erau nenaturale, lipsite de gravitație pământeană. Nu era un om viu.
Picioarele i se clătinară, iar o undă neagră de panică o învălui, pe punctul de a o copleși. Se gândi să sară de pe balcon pe pietre ascuțite, dar în acel moment bărbatul se întoarse.
Îi privea direct în ochi. Fața-i era lipsită de expresie, sculptată ca marmura. Mustațe de epocă și păr aranjat la o breșă dreaptă. Ochi goi, negri ca abisul.
Apoi ridică brațele, le întinse spre ea, ca și cum ar fi vrut să o atinge prin spațiu, să o prindă la gât cu degetele înghețate. Trupul său cenușiu se apropia, umplând fiecare colț. Doina, cu un șuierat stins, se sprijină cu forța din ultimele rezerve și căzu înapoi, spre dormitor, pe podeaua rece.
Căutarea bătrânei se dovedi surprinzător de simplă. Doina știa că o femeie așa nu putea locui în cartierul lor curat, așa că trebuia să-i caute casa dincolo de pod, în satul adormit. Întrebă bătrânele de la fântână, iar ele îi arătă drumul.
Stătea lângă un han dezgolit, cu ferestre dăinuite și grinzi crăpate. Poarta părea ținută de o singură șurubelă rugină, așa că nu bătută, Doina a ezitat.
Bunică!, strigă timid, încercând să pătrundă prin crăpăturile gardului. Bunică Vasilica? Eu sunt Doina! Sați vorbit săptămâna trecută despre parcela mea despre o prezență
Ușa scârțâi și la prag apăru femeia aceea. Își încruntă privirea, examinând-o.
Doamne, iar te-ai îmbrăcat ca la un bal, șoptit, clar și rece, acea rochie de chiffon și sandalele cu toc. Îi ridică mâna în semn de acceptare. Intră, dacă ai venit. Atenție să nu rupi balustradele mele! Ce vrei?
Doina, trecând pragul, simţi un nod în gât.
El chiar vine. Măsura pe unde miai spus. Lam văzut aseară vocea i se clătină. Mă gândesc dacă tu vezi astfel de lucruri și nu te temi, poate că ai mai întâlnitl și tu. Poţi să îmi spui cum săl alung? mâinile îi tremurau, iar manichiura strălucea în lumina slabă a holului.
Gândeai bine, copilă, răspunse Vasilica, cu ochii ei încărcaţi de ceva greu de citit. Vrei săl alung?
Doina clătină din cap și, deodată, deschise elegantă geantă de piele și scoase câteva bancnote mari, strălucind în lumină.
Nu știu cât costă. Nu sunt lacomă, sincer! Dacă e nevoie de mai mult, merg la bancomat și aduc! Cât spuneţi?
Vasilica se uită la bani, apoi în ochii Doinei, și zâmbi cu blândețe.
Destul, murmură, te ajut. Vino, așeazăte, eu încă nu am ce săți ofer ceai, sa terminat ieri. Magazinul de la trei vergi nu mai are ce sămi dea.
Doina se așeză pe un scaun vechi, din lemn patinat, şi privi cu atenție încăperea. Drapelul dintrun singur geam era uzat, sătul de găuri. Pe masă nu era față de masă, iar suprafața lacuită avea crăpături adânci. Un sertar al unui bufet era desprins, iar în interior era gol. Un bol de zahăr era gol, la fel şi coșul de pâine.
Ia, scoatemi din frigider o sticlă transparentă, strigă Vasilica dintro altă cameră. Am un ceai de plante depropriamea. Gustal și dămi și mie un pic. E puțin amar, dar dă putere.
Doina deschise frigiderul vechi, crăpat, şi găsi o sticlă de jumătate de litru cu lichid tulbure, trei ouă, o borcană de varză murată și un recipient de unt gol, șubrezat.
Doamne gândise cu amară durere. Trăiește în sărăcie, iar eu am venit cu mașină scumpă și rochie de mătase.
Ai găsit?, auzi vocea Vasilicai.
Da, bunică Vasilica, imediat!
Bunica ieşi şi îi întinse o bucată de ziar învechit, legat cu o coarde de pânză.
Asta săl îngropi pe parcela ta, nu prea adânc, la capătul lopeții. În trei zile oaspetele tău pleacă și nu se mai întoarce. Nute teme. E doar ierburi, crenguţe uscate, fructe de pădure toate înzestrate cu binecuvântare. Cezici de ceai?
Doina gustă lichidul amar, dar aromat.
Foarte bun, zâmbi sincer, luând săculețul. Vă mulțumesc! Pot săvă ofer ceva în schimb? Am cumpărat multe chilipiruri: ulei de floareasoarelui, ceai negru, dulciuri Mă tem că nu ştiu ce săfac cu ele, dar poateva sunt de folos.
Fără să aştepte răspunsul, ieşi din casă, se întoarse un minut mai târziu cu un sac de cumpărături, şoptind:
Ulei de floareasoarelui de ce am luatdouă? Îl fac mereu la cina cu Mihai, are probleme la stomac Ceai am luat negru, deși bem verde Dulciuri vreau să slăbesc, dar casa are multe ciocolate Biscuiţi, paste, pastilă carne nu ştiu cât am luat, dar congelatorul e plin! Vă las, este bine? Orez brun, hrişcă verde După cemi aşez cu soțul problemele, am făcut cursuri de nutriție și acum cumpăr doar sănătos
Aşeză produsele pe masă, fără săși ridice privirea de la Vasilica. Se simţi rușinată, temânduse că bătrâna ar vedea gestul ca o milă sau ca o încăpere de caritate.
Dar Vasilica, cu ochii umpluţi de lacrimi, șterse o picătură cu batistul ei.
Mulțumesc, copilă, şoptit, ca frunzele ce foșnesc la fereastră.
Nuți mulțumesc eu, oftă Doina, lăsânduse să plece, voi salva parcela! Dacă nute deranjează, aș mai veni săte vizitez, că mă intrigă totul.
Îngropă săculețul la locul indicat. Bărbatul cu mustață nul mai văzu. Exact o săptămână mai târziu, așa cum spuse Vasilica, pe pământul mort răsară frunze timide: păpădie și iarbă sălbatică. Doina plânse de bucurie, căci semnifica că solul învia.
În aceeași zi, Vasilica, sprijininduse de un baston, se duse încet spre un mormânt vechi, uitat, de pe o alee strâmtă. Salută pe cineva invizibil, apoi se opri în fața unui monument fără nume, dar pe piatra crăpată se zări o fotografie veche. Chipul unui bărbat cu mustață bogată îi apăru în amintiri.
Mulțumesc, Petru Stan,Doina își închise ochii, simțind că atât pământul, cât și sufletul ei au găsit în sfârșit liniștea.
