Iulia Popescu se întoarse, privind cu nedumerire femeia tânără din fața ei, incapabilă să-și amintească de unde o cunoaște.
Femeia se apropie, alunecând ușor pe trotuarul urât, iar Iulia o prinse din reflex.
— Andreea? Andreea Miron? Doamne, de unde?
— Mergeam pe lângă școala nr. 14 și te-am zărit. Cum ești? Unde te-ai mai pierdut? Plecaseși atât de ambitioasă la București…
— Ce să zic… Am încercat să te sun, dar numărul nu era valabil…
— Mi-am pierdut telefonul pe vremea aia… Dar lasă, spune-mi despre tine!
— Hai să nu stăm în frig. Vino la noi mâine! Avem o mică petrecere cu prietenii.
— Nu vreau să deranjez…
— Prostii! Am crescut împreună din grădiniță. Unde stai?
— La hotel.
— De ce nu vii la noi? Avem apartament cu trei camere în centru.
— Te-ai mutat recent? Scuze, reflex de agent imobiliar, haha! Compania plătește hotelul, dar mulțumesc.
— Măcar vino mâine!
— O să încerc. Ah, și… soțul tău? Ești căsătorită?
— Cum să nu-ți amintești de Bogdan? Ne-am căsătorit acum opt ani! Avem doi copii: Mihai și Ancuța. Dar tu?
— Vin sigur. Vorbim atunci.
La cină, Iulia — sau „Iulița” pentru cei apropiați — îi împărtăși lui Bogdan întâlnirea.
— Bogdane, îți amintești de Andreea Miron? Ne ducea cu bicicleta prin cartier, ea pe portbagaj, eu pe cadru…
— A, fata care se înroșea când o salutai? De ce o aduci în seamă?
— A apărut azi. Lucrează ca agent imobiliar. Am invitat-o la petrecere.
— La ce? Vasile și Maria vin și ei!
— E prietenă de copilărie. Și-a dat seama și ea că te placeai de tine pe vremuri…
Iulia preda la școala primară „Măndrița” din Iași, iubită de elevi. Dar în seara aceasta, o neliniște o cuprinsese. De ce?
Oaspeții sosiseră la șapte. Printre ei, un cuplu cu un băiețel de trei ani care le făcea pe toate să râdă. Mihai, fiul lor de cinci ani, se retrăsese să se uite la desene.
Când soneria sună, Iulia tresări.
— Andreea… da, am invitat-o, — șopti ea, deschizând ușa.
În prag apăru o femeie cu părul strălucitor, îmbrăcată în blană de vulpe, parfumată cu lacrimi de căprioară.
— Iulițo, draga mea! — Andreea o sărută pe obraz, lăsându-și haina în brațele gazdei.
Seara, Andreea domină conversația, amestecând amintiri din copilărie cu remarci subțiri la adresa Iuliei. Când aceasta se retrase în bucătărie, auzi:
— Apartament cu trei camere, Bogdane? Și eu stau într-un cămin! Vrei să-ți cresc copiii în sărăcie? Trimite banii până mâine, altfel…
Iulia intră în living, palidă.
— Unde-s ceilalți?
— Bogdan fumează pe balcon cu… prietena ta, — răspunse un musafir.
Când oaspeții plecară, Iulia îi înfruntă pe soț și Andreea:
— De când mă înșelați? Dacă e dragoste, pleacă la ea! Ia-ți apartamentul cu ipotecă!
— Iulițo, ascultă! — Bogdan încercă să o apuce de mână.
— A fost o noapte la Ruslan, după bac! — izbucni el. — Am băut țuică… A pretins că e însărcinată. I-am dat bani ani la rând pentru un băiat pe care n-am văzut niciodată!
— Cum îl cheamă? — întrebă Iulia, rece.
— Alexandru! — spuse Bogdan.
— Aleksei! — răspunse Andreea în același timp.
Iulia râse amar:
— Dosarul tău „AAA” cu poze… Credeai că nu știu că-s poze de pe internet? Andreeo, l-ai păcălit cinci ani cu poze false ale unui actor sovietic?
Furia Andreei se transformă în dispreț:
— Și ce dacă? Banii i-a dat de bunăvoie. N-aveți dovezi.
— Dar avem martori acum, — răspunse Iulia, arătând spre camera copiilor unde prietenii ascultaseră totul. — Alege: restituie banii sau poliția.
După ce Andreea plecă furioasă, Bogdan se cărăi să-și ceară iertare:
— Mi-era frică să nu mă părăsești…
— Prostule! — Iulia își șterse lacrimile, zâmbind printre ele. — Credeai că o să cred că se naște copil după o săptămână?
În zilele următoare, perechea recuperă banii prin avocat. Iar Andreea Miron dispăru din oraș, lăsând în urmă doar un parf amărui de lacrimi de căprioară.
