Baba Ana stătea pe băncuța de lângă casa bătrânească, în care locuise toată viața ei. Acum însă, casa aparținea altor oameni, iar ea locuia cu ei doar prin bunăvoința lor. Cum s-a ajuns aici, Ana nu înțelegea. Parcă a trăit o viață dreaptă, nu a vrut răul nimănui, și-a crescut singurul fiu.
Dar fiul nu a fost așa cum ea l-a educat… Stătea bătrâna și își amintea, descompunându-și viața pe bucăți, în timp ce pe obraji îi curgeau lacrimi amare… Amintirile au început cu momentul căsătoriei cu iubitul ei, Ion. După un an li s-a născut un băiețel, Petru. Mai târziu s-au născut gemeni – un băiat și o fată. Dar copiii erau slabi și nu au trăit nici măcar o săptămână. Și în scurt timp, și Ion a murit de apendicită – medicii nu i-au depistat cauza crizelor la timp, a început peritonita, iar apoi era deja prea târziu…
Ana a jelit mult după soțul ei, dar lacrimile nu ajută durerii, viața a continuat. Totuși, nu s-a mai recăsătorit, deși a avut pețitori. Îi era teamă că lui Petrică îi va fi greu cu un tată vitreg, așa că s-a dedicat în totalitate îngrijirii și educației fiului său.
Fiul a crescut și și-a ales propriul drum – departe de mamă, la oraș. Acolo a obținut o profesie, tot acolo s-a căsătorit și și-a continuat viața. Iar baba Ana a rămas singură în micuța ei căsuță, pe care Ion o construise de îndată ce s-au căsătorit. Așa și a trăit în ea până la adânci bătrânețe.
Petru își vizita uneori mama bătrână – tăia lemne, aducea apă, o ajuta cu alte treburi. Dar cu fiecare an, Anei îi era din ce în ce mai greu să gospodărească singură. Ținea doar o capră și câteva găini, dar și pe ele trebuia să le îngrijească.
Într-o zi, Petru a venit cu un bărbat necunoscut.
– Sărut mâna, mamă, – o salută fiul.
– Bună, Petrică.
– Acesta e prietenul meu, Gheorghe, – continuă fiul. – Vrea să vadă căsuța ta pentru a o cumpăra. Iar tu ai să vii să locuiești cu mine la oraș.
Baba Ana s-a așezat de neașteptare acolo unde stătea.
– Nu te îngrijora, mamă. Soția mea nu are nimic împotrivă. Ne vom îngriji de tine, vei fi sătulă, la cald și ne vei ajuta cu nepoții. Ei deja te așteaptă, întreabă mereu când vine bunica Ana la noi.
S-a întâmplat ca alții să decidă pentru Ana. Ce putea să facă, bătrână? Să țină gospodăria nu mai putea, așa că măcar să aibă grijă de nepoți.
***************
Așa au vândut casa babei Ana – rapid și fără complicații.
Înainte de plecare, bătrâna și-a luat rămas-bun îndelung de la casă. A privit fiecare colțișor al ei, care-i trezea amintiri despre trecut. Când a ieșit în grădină, în spate, a întâlnit-o o liniște deplină, care-i strânse și mai tare inima. Nu demult acolo mugise o vacă, grohăiau porci, bea căprița și alergau găinile. Acum era gol.
Întorcându-se din grădină, a luat un pumn de pământ pe care lucrase zi și noapte.
Îi era greu babei Ana să se despartă de locurile natale, de satul unde s-a născut și a trăit toată viața ei. Vecinii au plâns toți când și-au luat rămas-bun de la Ana și i-au promis că se vor ruga pentru viața ei bună la noul sălaș.
A aruncat o ultimă privire casei și s-a îndreptat spre mașina fiului. Ce să facă? Așa amară e bătrânețea…
La început, viața la fiu era bună. Nu erau treburi de făcut – în apartament nu era cuptor, nici animale, totul era automatizat și la îndemână. Baba Ana se juca cu nepoții, se uita la televizor.
În curând, din banii obținuți din vânzarea casei, fiul a cumpărat o mașină. Baba Ana a încercat să-i spună că nu e bine să arunci cu banii atât de curând, dar fiul a întrerupt-o la jumătate de cuvânt, lăsând să se înțeleagă că pentru ea subiectul acesta e închis – nu are ce să numere banii, bătrâna, locuind într-un apartament călduros cu toate conforturile, și asta ar trebui să fie de ajuns!
De atunci, baba Ana nu a mai deschis subiectul, doar o durere profundă a cuprins-o adânc în suflet de la cuvintele tăioase ale fiului ei. A mai observat și că odată cu achiziționarea automobilului, atitudinea fiului și a norei față de ea s-a schimbat imediat, iar nepoții au devenit mai puțin ascultători și prietenoși decât erau.
Familia a încetat să mai observe bunica. Nu le păsa dacă a mâncat sau nu, dacă s-a odihnit cum trebuie, dacă o doare ceva, dacă are nevoie de ceva…
Iar apoi a fost și mai rău: nu doar că nu o mai chemau la masă, dar nici nu mai vorbeau cu ea. Puteau să-i răspundă aspru sau chiar să țipe la ea: a spus ceva ce nu trebuia, s-a așezat unde nu trebuia…
Anei i-a devenit greu. Dacă ar fi știut că curând va deveni neimportantă pentru toți, nu ar fi acceptat niciodată să vândă casa și să plece. Mai bine murea de frig și foame în casa ei, decât să trăiască așa alături de singurul ei fiu în luxul lui și să fie mai prejos de un străin.
Gândul la căsuța ei o chinuia zilnic pe Ana. Dacă ar putea, s-ar întoarce fără ezitare în sat. Dar casa era vândută, acolo locuiau alți oameni acum.
Într-o zi, nu a mai suportat și i-a spus fiului:
– Nu m-am gândit, Petrică, că bătrânețea mea va fi atât de amară trăind în casa ta. Se pare că banii ți-au fost mai dragi și mai necesari decât mama ta. Plec de la tine, de la voi toți…
Fiul a privit în jos și nu i-a răspuns, doar când Ana, cu mica ei bocceluță strânsă, trecea pragul apartamentului, i-a aruncat peste umăr:
– Cum te vei descurca pe lumea asta, mamă, să vii înapoi.
Ana a închis ușa fără să mai spună un cuvânt și deja pe palier a lăsat lacrimile să curgă. O durea enorm că fiul nici măcar nu a încercat să o oprească, să o îmbrățișeze și să o consoleze, că pentru ea a găsit doar cuvinte jignitoare pentru a o alunga cât mai repede.
***************
Baba Ana a făcut mai bine de o zi până la satul natal. A înoptat în gară, a mers cu ocazii. Tot timpul avea ochii plini de lacrimi. S-a liniștit doar când și-a văzut căsuța. Noii locatari o reparaseră, o vopsis eră, și arăta aproape la fel ca atunci când ea și Ion s-au mutat în ea.
Faptul că acum casa nu mai era a ei nu-i păsa babei Ana. S-a strecurat încetișor pe fânarul grajdului și s-a decis să locuiască acolo. Important era ca măcar pereții să-i fie cunoscuți.
Un singur lucru o îngrijora, ca proprietarii să afle și să o alunge, așa cum a făcut fiul ei. Atunci chiar nu ar mai avea unde să se ducă. Doar dacă pământul s-ar desface sub ea și ar intra acolo.
Nu s-a ascuns mult Ana în grajd. A doua zi dimineața, chiar proprietarul a venit să aducă hrana porcilor. A pus mâncarea, a ridicat ochii și a spus:
– Coborâți, bunică Ana, căci trebuie să vorbim.
Bătrâna nu se aștepta să fie descoperită atât de repede și nu știa ce să facă. Oricum ar fi, trebuie să vorbească cu stăpânii – să se întâmple ce-o fi! Totul e în voia Domnului.
Ceea ce a auzit din gura noului stăpân al casei nu se aștepta deloc:
– Baba Ana, – i s-a adresat pe un ton calm și blând Gheorghe, cu care o prezentase fiul ei, Petru, odată. – Știm totul despre soarta dumneavoastră. Fiul dumneavoastră ne-a sunat și ne-a avertizat că e posibil să veniți aici. Știm, de asemenea, că nu v-ați acomodat în familia sa. După ce am cugetat, dorim să vă propunem să locuiți cu noi, deoarece pentru dumneavoastră nu s-a găsit loc în casa fiului. Iar în grajdul cu porci nu e loc. Mai ales că, dacă e să judecăm drept – aceasta e casa dumneavoastră. Dumneavoastră și soțul ați construit-o, ați păstrat-o și îngrijit-o decenii la rând. Cu siguranță, un colț pentru adevărata stăpână se va găsi mereu! Veniți acum să vă încălziți, să vă spălați, apoi vă hrănim. Soția mea face cel mai bun borș!
Niciodată nu s-a așteptat baba Ana la un asemenea deznodământ. Din nou a început să plângă, dar de data asta cu lacrimi de recunoștință față de noii proprietari ai casei. Până la urmă, niște oameni total necunoscuți au arătat mai multă compasiune și înțelegere decât unicul ei fiu.
Trecând pragul casei, baba Ana abia se mai ținea pe picioare. Totul mirosea a viața ei. Înțelegea că din cauza propriului ei fiu a ajuns o rătăcită în propria casă. Inima de mamă bătrână plângea, iar buzele ei îi cereau lui Dumnezeu iertare pentru Petru…
