Într-o dimineață rece în orașul Codru, unde vântul mătura frunzele căzute pe peron, am zărit-o pe platforma stației Nordului. Stătea chiar la margine, parcă nu mai făcea parte din această lume într-un paletot stacojiu pe care curentul de aer îl flutura, cu părul strâns neglijent într-un coc și cu căști albe din care nu părea să sune muzică, ci tăcerea. În înfățișarea ei nu era așteptarea trenului, doar o melancolie înghețată de parcă știa ceva ce noi nu știam și acum aștepta ca timpul să ajungă durerea ei. Privirea ei se pierdea dincolo de șine, dincolo de mulțime, în depărtarea invizibilă a lumii ei interioare, unde nimeni nu avea acces.
M-am gândit la scrisorile pe care nimeni nu le trimite, la melodiile care răsună doar în memorie. Părea o persoană pe care cineva o mai șținea încă de mână un fantomă al trecutului care nu o lăsa să plece.
Am întârziat la trenul meu.
Ea a plecat cu următorul.
După o săptămână, am văzut-o din nou. Totul era aproape la fel ca prima dată: aceeași stație, aceeași oră dimineața, aceeași lumină rece a lămpilor. Stătea în paletoul ei stacojiu, de parcă nu era doar o haină, ci a doua ei piele o protecție împotriva lumii. Și din nou detașată, ca pe marginea dintre realitate și vis. În mână ținea o crină albă, un singur flor legată cu o panglică subțire. Nu era doar un simplu accesoriu semnul a ceva mai mare: pierdere, rămas bun, pace. M-am gândit la tragedie, la aniversare, la durerea care nu poate fi exprimată în cuvinte. Crina părea întruchiparea nu a dragostei, ci a împăcării cu ceva ireversibil.
M-am apropiat mai mult decât data trecută. Inima îmi bătea cu putere, de parcă anticipa că acest moment va schimba totul.
Scuzați-mi am spus, v-a căzut biletul.
Știam că nu era adevărat. Dar aveam nevoie să mă observe. Măcar atât.
S-a întors încet, de parcă se întorcea dintr-o altă lume. M-a privit, dar ochii ei erau goi, ca și cum nu m-ar fi văzut pe mine, ci umbra a ceva demult dispărut. A încuviințat abia perceptibil. În privirea ei era transparența unui lac și greutatea unei pietre. Părea că poartă în ea o povară pe care nimeni n-o putea împărtăși. Apoi ușile vagonului s-au închis, iar ea a dispărut în tunel, lăsând în urmă doar un parfum ușor de crini amar, ca amintirea.
Am început să merg cu metroul fără scop. Schimbam linii, stații, ore doar ca s-o întâlnesc din nou. Uneori prindeam o privire a ei, alteori doar un siluet fugitiv dincolo de geam. Alteori, doar locul gol unde ar fi trebuit să stea. Dar mă întorceam mereu, ca într-un pelerinaj, condus de un sentiment pe care nu-l puteam explica.
După o lună, mi-am însumat curajul:
Scuzați-mă, ne tot întâlnim Nu vreți să bem ceai împreună?
A zâmbit atât de încet, de parcă se întreba dacă mai știe cum se face.
Nu beau cafea, inima nu suportă. Dar ceai da, poate fi.
Am intrat într-o mică ceainărie lângă stație, unde mirosea a ghimbir și miere. Timpul se scurgea acolo încet, ca siropul. Am aflat că o cheamă Doina. Fusese cântăreață, dar renunțase la scenă acum trei ani după ce s-a întâmplat. N-am întrebat ce. Mi-a spus ea, o săptămână mai târziu, când i-am adus ceai de mușețel și o felie de plăcintă.
Mi-am pierdut fiul a spus, privind în ceașcă. Avea șase ani. Pur și simplu nu s-a mai trezit într-o dimineață. Pe atunci cântam în operă, mă pregăteam pentru un rol important. Și deodată am înțeles: la ce bun toate, dacă nu pot să-i mai aud glasul dimineața, când mă trezea să-i pornesc desenul animat preferat?
Am tăcut. Nu pentru că nu aveam cuvinte, ci pentru că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Se uita pe fereastră și șoptea: Dacă stai mult în tăcere, poți auzi orașul cum adoarme.
Ne-am întâlnit des, fără planuri sau promisiuni. Ne plimbam pe străzile răcoroase ale Codrului, uneori mergeam până la capătul liniei de metrou, doar stând unul lângă altul. Doina îi scria scrisori fiului ei fără să le trimită, le păstra într-un carnețel. Uneori îmi citea fragmente pline de lumină, miros de ierburi și amintiri calde. Ascultam, fără să îndrăznesc să mărturisesc că mă îndrăgostisem. Mi-era teamă să nu-i stric lumea ei fragilă.
Într-o dimineață, n-a mai fost acolo. Nici pe peron, nici în vagon, nici în următorul tren. O săptămână, două dispăruse. Am continuat să merg cu metroul, știind că e inutil. Plecase, cum pleacă păsările nu pentru că voia, ci pentru că așa cere viața.
După două luni, am găsit în buzunarul gecii o biletă. Scrisul ei clar, dar ușor, ca pașii ei:
Ai fost tovarășul meu pe această cale. Mulțumesc pentru căldură. Merg mai departe. Poate acolo unde mă duc, voi reuși să râd din nou. Nu mă căuta. Doar ține-minte.
Și am ținut minte.
De atunci, am început să observ oamenii din metrou lacrimile lor, privirile lor pierdute, zâmbetele ascunse în gânduri. Câteodată, când zăresc pe cineva într-un palton stacojiu, inima face o tresărire prostească. Apoi revine liniștea.
Dar într-o zi am zâmbit. Am înțeles că nu toți pleacă pentru totdeauna. Unii lasă în tine o bucățică de lumină, ca să poți continua. Nu pentru ei, ci pentru tine.
