Femeie bună.
E o femeie tare de treabă. Ce ne-am face fără ea?
Și tu tot două mii de lei pe lună îi dai.
Marioaro, i-am trecut și apartamentul pe numele ei!
Dumitru se ridică din pat și, încet, păși în camera alăturată. În lumina slabă a veiozei, cu ochii obosiți, se uită la soția sa.
Se așeză lângă ea, ascultă. Parcă totul e bine.
Se ridică și, şontâc-şontâc, merse în bucătărie. Deschise kefirul, apoi făcu un drum la baie. Și se duse înapoi în camera lui.
Se întinse pe pat. Nu-i venea somnul:
Noi cu Marioara avem amândoi nouăzeci de ani. Cât am trăit? Curând trecem la Domnul, iar lângă noi nu-i mai e nimeni.
Fetele, pe Natalia nu o mai avem, nici șaizeci nu avea.
Nicolae s-a dus și el. S-a ținut numai de chefuri… Avem o nepoată, Oxana de vreo douăzeci de ani stă în Polonia. De bunic și bunică nici nu-și mai aduce aminte. Probabil are deja copiii mari…
Nici n-a băgat de seamă când a adormit.
S-a trezit când a simțit o mână:
Dumitre, ești bine? o voce abia auzită.
A deschis ochii. Deasupra lui, soția.
Ce-i, Marioaro?
M-am uitat la tine stai și nu te miști deloc.
Îs viu! Tu du-te și dormi!
Pași târșâiți. Se aprinse lumina în bucătărie.
Maria Ioana bău niște apă, făcu un drum la baie și se întoarse la camera ei. Se așeză pe pat:
Odată și-odată mă voi trezi și el nu va mai fi. Ce o să fac? Ori poate plec eu înainte.
Dumitru deja ne-a organizat și pomana. Nu m-aș fi gândit niciodată că se poate pregăti așa ceva din vreme. Pe de altă parte, bine că s-a îngrijit. Cine să mai facă pentru noi?
Nepoata s-a uitat de tot de noi. Numai vecina Ioanca intră pe la noi. Are cheie de la apartamentul nostru. Bunicul îi dă câte o mie din pensia noastră. Ea ne aduce mâncare, când și ce mai trebuie. Ce să facem cu banii? Nici de la etajul patru nu mai putem coborî singuri.
Dumitru Ion își deschise ochii. Soarele răsărise și inunda balconul. Ieși pe balcon și văzu vârful verde al cireșului. Pe față îi înflorise un zâmbet:
Iată, am ajuns și vara asta!
Merse să-și vadă soția. Ea stătea pe pat, cu gândul aiurea.
Marioaro, nu mai fi așa tristă! Hai să-ți arăt ceva.
Vai, nu mai am nicio putere! se ridică greu de pe pat. Ce-ai mai născocit acum?
Hai, că mergem!
Sprijinind-o, Dumitru o duse până la balcon.
Uite, cireșul e verde! Și tu ziceai că nu ajungem până la vară. Iată că am ajuns!
Vai, chiar așa! Și soarele strălucește.
S-au așezat pe banca din balcon.
Ții minte când te-am invitat la cinema? Pe vremea liceului. Tot atunci înfrunzise cireșul.
Cum să uit? Câți ani au trecut?
Peste șaptezeci Șaptezeci și cinci.
Au stat mult acolo, povestind de tinerețe. La bătrânețe uiți de multe, nici ce-ai făcut ieri nu-ți amintești. Dar tinerețea nicicând nu se uită.
Vai, ce vorbă lungă! se ridică ea. N-am mâncat nici măcar micul dejun.
Marioaro, fă un ceai bun! M-am săturat de iarba asta.
Știi că nu avem voie.
Fă-o slab și pune o linguriță de zahăr.
Dumitru Ion savura ceaiul slab, mușca dintr-o felie cu brânză și își aducea aminte de vremurile când dimineața bea ceai puternic și dulce. Și cu plăcinte ori clătite pe deasupra.
Intră vecina. Zâmbi cu aprobare:
Cum o mai duceți?
Ce să mai fim la nouăzeci de ani? glumi bătrânul.
Dacă ai chef de glume, atunci e bine. Ce vă aduc?
Ioanca, cumpără niște carne! ceru Dumitru Ion.
Nu vă e voi.
Pui, totuși se poate.
Bine, vă iau. Vă fac supă cu tăieței!
Vecina a strâns masa, a spălat vasele și s-a dus.
Marioaro, hai pe balcon să ne încălzim la soare!
Hai!
A venit vecina, a ieșit la balcon:
V-ați lipit de soare?
E bine aici, Ioanca! a zâmbit Maria Ioana.
Stați că vă aduc acolo terci și mă apuc să vă fac supă pentru prânz.
Femeie vrednică o privea Dumitru cu recunoștință. Ce ne făceam fără ea?
Și tu tot două mii de lei îi dai lunar.
Marioaro, și apartamentul e pe numele ei.
Nu știe asta.
Așa au stat pe balcon până la prânz. La masă a fost supă de pui bună, cu carne fragedă și cartofi mărunțiți.
Așa le făceam și Nataliei și lui Nicolae când erau mici, își aminti Maria Ioana.
Iar nouă, la bătrânețe, străinii ne gătesc, oftă greu bărbatul.
Poate, Dumitre, asta e soarta noastră. Când n-om mai fi, nici nu va plânge cineva.
Gata, Marioaro, nu mai fi tristă. Hai să tragem un pui de somn!
Dumitre, degeaba nu se zice:
Bătrân sau copil, totuna-i.
Toate ni se potrivesc ca la copii: supa pasată, ora de somn, gustarea.
Dumitru Ion a tras un pui de somn, dar nu putea dormi. Poate schimbarea vremii? Intră iar în bucătărie. Pe masă două pahare cu suc, puse cu grijă de Ioanca.
Le-a luat cu ambele mâini și cu grijă a mers în camera soției. Ea stătea pe pat și se uita pe geam, gânditoare:
Ce-i, Marioaro, așa de tristă ești? zâmbi bărbatul. Ia de bea!
A luat o înghițitură:
Nici tu nu poți dormi?
Se schimbă vremea.
Și eu de dimineață parcă nu-s bine, clătină Maria Ioana trist din cap. Simt că nu prea mi-a mai rămas mult. Să mă îngropi cum se cuvine.
Marioaro, ce vorbe-s astea! Cum o să trăiesc fără tine?
Unul din noi tot primul pleacă.
Gata! Hai pe balcon!
Au stat până pe seară. Ioanca a făcut papanași. Au mâncat și s-au pus să se uite la televizor. În fiecare seară, asta făceau. Filmele noi le pricepeau greu. Așa că se uitau la comedii și la desene vechi.
Azi au văzut doar un desen animat. Maria Ioana s-a ridicat:
Mă duc la culcare. M-a obosit ziua asta.
Mă duc și eu.
Lasă să te privesc bine! a zis ea brusc.
Pentru ce?
Așa, doar să te privesc.
Mult s-au privit, poate și-au amintit de tinerețe, când totul era înainte.
Hai să te duc la pat.
Maria Ioana i-a luat brațul soțului și au mers încet.
El a acoperit-o cu pătură, grijuliu, apoi s-a dus în camera lui.
Avea un nod în suflet, nu putea adormi.
I s-a părut că nu a dormit deloc. Dar ceasul arăta două noaptea. S-a dus la camera soției.
Ea stătea cu ochii deschiși:
Marioaro!
I-a luat mâna.
Marioaro, ce faci! Ma-rio-aro!
Și brusc nici el nu mai putea respira. A mers în camera lui, a scos actele pregătite și le-a lăsat pe masă.
S-a întors la soție. Mult s-a uitat la fața ei. Apoi s-a așezat lângă ea și a închis ochii.
Și-a visat Marioara, tânără și frumoasă, ca acum 75 de ani. Mergea spre o lumină, undeva departe. A alergat spre ea, a ajuns-o și a prins-o de mână.
Dimineața, Ioanca a intrat în dormitor. Ei zăceau unul lângă celălalt. Pe fețe li se citea același zâmbet liniștit.
A sunat la salvare.
Doctorul care a venit s-a uitat la ei și a dat din cap, mirat:
S-au dus amândoi odată. Probabil s-au iubit tare mult…
I-au dus împreună. Iar Ioanca s-a prăbușit pe scaun, lângă masă. Atunci a zărit actele și testamentul scris pe numele ei.
Și-a pus capul pe brațe și a început să plângă…
