Femeia de piatră
Gabriela Fedorov a fost adusă cu ambulanța, găsită căzută pe stradă, într-o mocirlă rece și umedă, sleită de toate puterile. Băieții de pe ambulanță au ridicat-o pe Gabriela, moale precum un sac de cartofi, și au dus-o în Unitatea de Primiri Urgențe.
Era o femeie solidă, cu prezență impunătoare, îmbrăcată într-un costum elegant, cu cizme cu toc subțire, cu un machiaj discret ce-i accentua ochii mari și buzele pline, cercei grei cu pietre la urechi, iar în poală, nelipsita geantă de piele. Gabriela a intrat mândră în spital, refuzând ferm să fie transportată pe targă; de îndată ce și-a revenit, i-a bătut obrazul șoferului pentru mirosul de țigară, i-a atras atenția asistentei ca nu se mișcă destul de repede, iar stagiarului i-a interzis să o atingă.
Și nici nu-mi făcea plăcere! a bombănit băiatul, sictirit.
Să nu cumva să-mi răspunzi obraznic, băiatule! Gabriela și-a tras geanta aproape, s-a înfipt în brațele scaunului cu rotile și a scos privirea aceea iscoditoare, de control neașteptat. Și-a îngustat sprâncenele, subliniind trăsăturile aproape sculptate în piatră ale feței. Pielea, brăzdată de capilare mărunte ascunse sub fond de ten gros, părea acum topită de sudoare, accentuând ridurile. Haideți să mergem mai departe, aici trage curent, nu pot sta, a oftat către holul ticsit.
Doamna de la recepție, într-o haină lungă, de blană, a preluat actele de la asistentă. De aici încolo voia dumneaei e lege, le-a dat drumul celor de pe salvare.
Criză hipertensivă, a leșinat pe stradă… explica băiatul în uniformă albastră.
Bine, Romică. Mergeți, nu mai avem loc! i-a mângâiat umărul o asistentă, aidoma lui, probabil mama lui.
Gabriela, cu ochii în lacrimi de durere, cu mâinile tot mai slăbite lăsate peste genți, încerca să ceară apă. Dar nimeni nu o asculta. Pe culoar freamăt, familiile încercau să-și sprijine bolnavii, cadrele alergau grăbite, niciuna nu părea să aibă timp de ea.
Unde-i Barbu? Barbu cine? a întrebat finalmente o medică, cum le numise ea, în gând, pe cele de aici.
Sunt aici! a răspuns Gabriela, apoi, mai tare. Eu!
Bun. Luați recipientul, toaleta-i acolo, apoi mergeți la sânge. Dar dați jos șapca aceea groasă, n-am ajuns la Polul Nord!
Gabriela uitase că poartă căciula de blană, în stilul Cu drag de la mare. Acum înțelegea de ce curgea sudoarea pe frunte.
A dat căciula jos, căutând cu grijă unde s-o lase să nu cadă, și a îndesat-o în geanta italiană, plină de dosare. Nu plănuia să stea aici. Gabriela Fedorov, directoarea unei firme, nu are timp de odihnă. Geamurile termopan nu se montează singure!
Gabriela Fedorov. Femeie mare, de la bun început: s-a născut mare, a crescut mare, mereu ieșind în evidență. Of, dar ce copil mare aveți! se minunau femeile pe la policlinică. Ce picior mare, domnișoară! dădeau din cap vânzătoarele, când nu-i mai erau bătucii din școala primară.
Pe lângă Gabriela, mama ei părea o băbuță. Genele de la tatăl uriaș, care însă s-a stins pe când fata avea doar opt ani, și-au spus cuvântul.
Gabriela și-a trăit copilăria în complexul uriașului printre pitici, mereu ocolită, considerată ciudată de ceilalți copii. Singurul loc în care s-a simțit acceptată a fost la aruncarea discului, înscrisă la atletism după ce mama avusese o scurtă aventură cu un antrenor. Două accidente la umăr aveau să-i amintească toată viața, dar o mulțumea faptul că era bună la ceva.
S-a ars tare, confundând curiozitatea unui băiat cu iubirea. A plătit, a crescut, a înmormântat-o pe mamă, și s-a modelat, singură, într-o femeie la care lumea se uită mai degrabă cu mirare decât cu empatie.
Gabriela și-a început cariera la Administrația de Locuințe conducea echipe de meșteri și reparații, apoi a făcut studii, a prins perioada privatizărilor firmele și afacerile au apărut unul după altul. Ea cu băieții lucra pe șantiere, și în glumă o confundau cu un bărbat, dar apoi i se alăturau. Era categorică, uneori abruptă, nu-i plăceau chefuri ori bârfe. Dar era de-a lor.
Femeia de piatră, îi spuneau pe la spate.
Când a deschis firma Ferestre Deschise, a ajuns directoare, s-a specializat în termopane și a devenit respectată.
Cu subordonații nu era dulce, dar îi proteja și se băga în viața lor dacă trebuia: îi trimitea la medic, le dădea ponturi de restaurante dacă aveau ceva de sărbătorit, nu îi lăsa să stea peste program, organiza controale medicale, dădea cadouri de Crăciun, dar niciodată nu s-ar fi costumat în Crăciuniță la dimensiunile ei ar fi fost de râs.
Știa tot: de testul de sarcină pe care secretara încă nu și-l făcuse, de copiii nereușiți la facultate, de rudele venit din provincie pe capul angajaților. Pentru unii se zbătea să facă rost de locuri sau pachete cu mâncare.
Nu avea prietene. Așa era mai simplu, lumea nu ar risca să-i spună girafa noastră pe la spate.
Nu ezita, nu se rușina, nu o lua pe ocolite. Dacă concedia pe cineva, găsea mai întâi variantă de rezervă; nu era tirană, ci un soi de locomotivă pe șine către viitor, care nu cruță pe nimeni, nici măcar pe fiul ei, Sorin, pentru care făcea tot. Cine nu rezista ritmului pleca, dar erau puțini. În vremuri cu șomaj mare, își formase în jurul ei un nucleu rezistent.
De la acești oameni avea acum nădejde. Pe când Gabriela zăcea la spital, spera că firma nu dă rateuri la contracte!
Ce-i asta?! Jos cu recipientul, nu merg! Mi-e rău! urlă, trântind borcanul pe jos, Gabriela. Citesc clar, e criză hipertensivă! Trebuie să mă întind!
Hai, lasă, fato! se amuză un bărbat neîngrijit, cu bandaj la cap. Ridică borcanul și râse. Să fac eu în locul tău? Dar pentru șapcă mi-l dai! glumea el vulgar.
N-ai tu treabă! îl repezi Gabriela, îndepărtându-se cu scaunul până la perete, unde a lăsat două dâre adânci în tencuială.
Doamna! Tocmai ce s-a terminat renovarea, ce stricați pereții? o apostrofă o femeie cu ecuson. Cine-i asta, unde să o punem?
Eu nu-s a nimănui. Plec acasă. Care-i adresa acestui spital? încercă să se ridice. Trebuie să chem taxiul. Telefonul…
Care taxi?! Stați aici, vine doctorul imediat, stați liniștită! i-a vorbit aceeași femeie, schimbând tonul.
Dar pacientă deja încerca să sune.
Sorin? Iulia, dă-l la telefon! ordonă. E urgent, sunt la spital, am întâlniri importante mâine. Am nevoie de el.
Nu i-a plăcut niciodată să țipe. Explica scurt și clar, ca să simți gravitatea momentului, apoi cerea ce trebuia.
Iulia, nora, a oftat și s-a dus la baie. Soțul, sub duș: Ce? Lasă, vin peste zece minute!, reluând apa.
Nu auzea? Ba da. Dar dacă sună mama, înseamnă că încă trăiește, zece minute nu contează. S-o lase să aștepte.
Sorin a așteptat-o pe mama toată copilăria, dimineața până noaptea, mereu dorindu-și să vină acasă.
Mama avea mereu treburi; apoi totul s-a numit business, au schimbat locuința, mulțumită afacerii cu termopane. Gabriela a schimbat ferestrele și la școala băiatului, ca donație. Ajuta cunoștințe, ducea materiale unde era nevoie. Era peste tot, mână-n mână cu constructorii și meșterii, o rețea din care și Sorin simțea că nu face cu adevărat parte. Era mereu în alt acvariu.
Acasă, mama doar verifica lecțiile, corecta cu creionul, cerea să le refacă până la ideal. Explica mereu, sec, de ce trebuie să fie bun la școală. Niciodată nu-i spunea că-l iubește. Niciun gest, niciun cuvânt, nimic.
Nu-l iubește! își spunea Sorin, pe la nouăsprezece ani. Sigur, datorită ei a intrat la universitate, nu a trebuit să se angajeze, dar nu era oare datoria ei să-l facă om? El nu a cerut să vină pe lume, ea a decis. Să se ocupe, dacă tot s-a încumetat. Și să nu se implice în rest.
Gabriela a auzit, pe fundal, că Iulia îi spune: Sorin te sună peste zece minute.
Gabriela Fedorov, ce s-a întâmplat? întrebă Iulia. Pot să vin?
Gabriela a închis. Poate că, dacă o întreabă cine e, poate spune cu inima împăcată: a nimănui. Nimeni nu se agită, nimeni nu plânge, e singură. E mai bine.
S-a ridicat cu greu, s-a sprijinit de perete. Scaunul a fugit, picioarele i-au cedat și s-a prăbușit. Cutia, geanta de piele, totul a căzut moale, căciula a aterizat ținându-i obrazul.
Aoleu! urlă bărbatul, sări să o ridice, strecurându-i în buzunar portofelul și smulgându-i inelul cu chihlimbar.
I se părea vag cunoscut… Dar nu putea ghici cine-i era.
Respira greu. În urechi îi răsuna vocea metroului: Țineți partea dreaptă, țineți partea dreaptă…
De obicei, Gabriela mergea cu șoferul firmei, Romică Gavrilă. Venea în fiecare dimineață la 7 jumate, îi deschidea portiera, îi aranja paltonul, sărea la volan, dădea drumul la muzică clasică. Era de ani buni la fel. Romică îi era recunoscător: salarii mari, bonusuri, ajutor pentru nevasta cu probleme. Putea fi chemat și noaptea dacă trebuia să plece la Cluj ori Constanța pentru reclamații la ferestre.
Azi însă, într-o combinație nefastă, camionul de gunoi i-a lovit mașina în parcare.
Gabriela, să chemăm taxiul? Vai de noi, ce de necazuri! clătina din cap Romică.
Nu, merg cu metroul, răspunse Gabriela, deși se simțea din ce în ce mai rău. S-a temut în fracțiune de secundă când a fost lovită din spate? Da. Dar a rămas, ca de obicei, femeia de piatră. Rezolvă cu asigurarea, du maşina la reparat, i-a zis șoferului.
S-a îndreptat masivă spre metrou. Domnii făceau loc pe trotuar, impunătoarea Gabriela străbătea mulțimea ca o statuie.
În subteran, aerul era sufocant. Fluxuri de oameni pe sensuri opuse. Țineți partea dreaptă… Un anunț monoton pe linie. Și Gabriela ținea partea dreaptă, să nu fie călcată în picioare de studenți.
Acum însă, la spital, după agitația de la urgențe și transferul în salon, întinsă pe pat și acoperită cu un cearceaf, gândea mereu: Să te ții, să reziști…
Salonul era întunecat, miros de parfum, medicamente, și, curios, de griș cu lapte și de cornete cu vanilie. Îi plăceau, dar rareori își permitea.
Fereastra dădea spre oraș, dar de la etajul trei nu se vedeau luminile feerice ale bulevardului. Iși amintea cu duioșie când a cumpărat o instalație de brad, de la Magazinul Universal Unirea, după ce și-a luat băiatul de la grădiniță, găsindu-l mereu singur pe băncuță, cu educatoarea deja îmbrăcată de plecare.
Uite că a venit după tine, Sorine! Și tu ți-ai făcut griji!
Băiatul, cu ochii în lacrimi, își trăgea repede combinezonul roșu cu dungi argintii. I se potrivea minunat, dar făcea pe neîmpăcatul, ca să-i arate mamei că nu-i pasă.
Ce-i în cutie? se interesă Sorin, grăbind pasul lângă ea.
O minunăție! E instalație pentru brad, o montăm și va fi o splendoare! pentru prima dată mama masivă părea entuziasmată, l-a surprins.
Pe drum, Sorin imagina cum vor lumina beculețele bradul, cum va povesti mâine la grădiniță. Dar acasă, instalația n-a mers. Femeia de piatră mințise, sărbătoarea nu va fi. Mama, văzând tristețea băiatului, a strâns totul la loc, cu voce rece: Hai la cină, am de călcat.
Două zile mai târziu, aduse instalația reparată de băieții de la garajul firmei, dar Sorin deja răcise și nu a mai apucat să se laude la grădiniță.
… Și totuși, cineva invizibil a întins acum o instalație pe cer, a aprins inimile oamenilor și lămpile lor. Dar lampa Gabrielei părea arsă, trebuia reparată…
Intră în salon o asistentă firavă, în costum roz.
Nu deschideți ochii, vă șterg rimelul, altfel vă arde, o liniști femeia cu mișcări atente, care-i răcorea fața cu o vată moale, udă.
Gabriela, relaxată sub mâinile acelei străine, simțea o liniște plăcută, aproape uitată. A închis ochii, s-a gândit la mama, demult plecată. Ea îi ștergea fața când era mică, cu un prosop curat, răcorit pe sârmă la vânt.
Nu trebuie, lasă că mă descurc, încercă să protesteze Gabriela.
Taci, odihnește-te, ai nevoie de forțe, nu te împotrivi, i-a răspuns asistenta blând.
Gabriela a încercat să-și ia portofelul. Nu-l găsea. A izbucnit într-un plânset mut. Era a doua oară în viață când era jefuită. Prima dată a fost în metrou, când i-au tăiat geanta, i-au furat portofelul cu singura poză cât un timbru a lui Sorin, un bănuț norocos de un cent și lista de cumpărături.
Atunci a plâns pe o bancă, rușinată nu după bani, ci după geanta și mândria ei.
Acum, din nou, lacrimile curgeau necontrolat. Tot acela de la urgențe îi furase inelul cu chihlimbar…
Vă aduc tensiometrul, stați liniștită, a șoptit asistenta plecând. S-a întors rapid, i-a fixat manșeta, Gabriela a căzut rapid într-un somn cald, moale ca mierea.
…
Sorin, ieșit de la duș, a uitat complet de mamă. Iulia l-a rugat să sune, apoi a încercat singură, fără succes.
O să se descurce singură, spuse Sorin, stând în fața televizorului cu ecran plat, vizionând un meci, mestecând alune.
Iulia a oftat și, cu cheia de la apartamentul Gabrielei, a ieșit încet pe ușă.
…
A doua zi, Gabriela s-a trezit devreme. S-a adunat cu greu, a primit cămașa de noapte a spitalului, halatul, s-a privit în oglindă și a zâmbit amar. Trei unghii rupte, umbre sub ochi. Cândva atât de puternică, acum abia își croia loc printre griji.
A trecut personalul medical să ia sânge. Telefonul a sunat, era de la firmă. Probleme, cereri, întrebări, toate pe capul ei, de parcă n-ar fi fost bolnavă. I-a trimis la locțiitor, au înjurat-o înapoi. Și-a lăsat umerii, parcă toată puterea s-a scurs.
A revenit asistenta de aseară, schimbată de tura, zâmbind cu bunăvoință.
Fata dumneavoastră a sunat, vine azi Iulia. Nu vă necăjiți, vă faceți bine. Dar odihniți-vă.
De ce vă agitați atâta? întreabă Gabriela, ridicându-se impunătoare.
Iulia nu e fata dumneavoastră, e nora. Dar vine. Și… chiar nu mă țineți minte? Sunt Cătălina, Cătălina Prodan! Am stat cu dumneata în spital, demult… După… copilul acela…
Pe Gabriela o lovește amintirea ca un bici. Cătălina fusese singura care-i știa secretul, povara unei tinere însărcinate dintr-o prostie, copilul acela pe care l-a pierdut nu din voia ei, ci din nevoia de a se proteja de batjocură. Acel băiat s-a jucat cu sentimentele, iar ea a rămas marcată. Cătălina o ținuse în brațe atunci.
Cătălina… nu te-am recunoscut… Bravo că lucrezi aici! i-a zâmbit Gabriela, sincer.
Cătălina a povestit de cele două fete guralive, Gabriela despre Sorin. Niciuna nu mai avea soț, dar nici nu aveau nevoie. Gabriela și-a crescut fiul singură, dorindu-și să o apere, dar de fapt, tot ea s-a protejat prima data pe sine.
Vizita medicilor a întrerupt momentul. Cătălina a plecat acasă, epuizată.
Gabriela a început să se uite la colegele de salon. Citeau, dormeau, vorbeau încet. Una, Zina, mereu rodea la ceva: covrigi, probabil.
Să nu mâncați pe nerăsuflate! i-a atras atenția Gabriela, cu grijă. Să beți ceai!
Am nervi, nu pot altfel, zice Zina. Soțul e la alt etaj, cu accident vascular…
Gabriela s-a dus la bucătărie să îi aducă ceai. A observat, evident, linoleumul vechi, echipamentul depășit. Geamurile ar merita o reparație, se gândi. Un meșter bun are la firmă!
A adus ceaiul Zinei, care i-a mulțumit.
Dar uite, vă caută cineva! arătă Zina spre ușă.
Iulia, cu sacoșe, cu halat de unică folosință și încălțări sterile, i-a făcut cu mâna stânjenită.
Bună ziua! Nici să strig nu-mi vine! Scuzați-mă, eu la doamna Gabriela.
Iulia, nu trebuia să te deranjezi, zise Gabriela Emoționată.
Ba da, așa se cuvine. Uite pijamaua, cămașa, halatul, pachet cu dulciuri de la magazinele dumneavoastră preferate, ceai, cafea, lenjerie… Ce-ați mai uitat?
Gabriela, copleșită, simțea că un nod îi blochează vorba. Era pentru prima dată când cineva făcea un gest cald, grijuliu, pentru ea. Să fi fost interes sau o adevărată grijă? Timpul va arăta.
Seara, fiul a sunat de două ori, dar Gabriela n-a răspuns. N-o surprindea. Iulia s-a așezat lângă ea, jucându-se cu verigheta pe deget, dar nu i-a spus că intenționează să divorțeze. Nu era momentul să-i dea altă durere.
Noaptea, Gabriela a plâns, fără să știe exact de ce.
A doua zi, portofelul și inelul i-au fost returnate. Bărbatul care le furase a decedat. Burduja Nicolae, cică numele lui, i-au comunicat. Același Nicolae fusese cândva colegul de atletism al Gabrielei, aproape campion, cel care o lăudase, iar ea îl crezuse. El s-a dus, ea a rămas să trăiască.
Și nu e deloc femeie de piatră doar a uitat de prea mult timp să respire ușor și cu bucurie.
Dar nu e târziu să schimbi ceva. Are în jur oameni: Cătălina, Zina, Iulia naivă, dar atât de sinceră, are de lucru, are griji mărunte care țin universul pe linie, și are și un nepot, mic, cât o perluță. L-a văzut la ecografie.
Iulia, să-i spui copilului că îl iubești, orice ar fi. Eu n-am spus, mi-a fost jenă, și-mi pare rău, i-a mărturisit Gabriela. Femeia are nevoie să iubească pe cineva, altfel se împietrește.
Iulia a înțeles. Nu e Gabriela Fedorov deloc femeie de piatră, ci o femeie vulnerabilă, mare, puternică pe dinafară, dar la fel de fragilă pe dinăuntru, care cândva a scos un prim țipăt puternic la venirea pe lume.
Viața o îndeamnă: nu lăsa vântul să te întărească așa tare încât să nu mai lași căldura să pătrundă; oricât ai dori să fii de piatră, dragostea și bunătatea te înmoaie acolo unde e nevoie.
