Femeia de piatră
Pe Viorica Dumitrescu au adus-o cu ambulanța, găsită întinsă pe trotuarul plin de noroi rece, într-o după-amiază mohorâtă de februarie la Chișinău. Femeie zdravănă, impozantă, cu un costum elegant și pantofi cu toc potrivit, Viorica refuza să se întindă și a cerut imperios să fie lăsată să stea pe scaun cu rotile. Când și-a revenit, l-a certat pe șoferul de ambulanță pentru mirosul de tutun, pe asistent pentru graba lui și pe elevul stagiar l-a pus la punct de tot: Să nu te prind că mă atingi!
Nici nu voiam prea tare, doamnă! a mormăit băiatul, ofuscat.
Ia să te văd dacă te ții de glume cu mine, tinere, că-ți arăt eu! a răspuns Viorica, oprindu-se din mârâit doar ca să-și lipească geanta mare din piele cât mai aproape de piept și să inspecteze spitalul ca un inspector neașteptat. Cu sprâncenele arcuite deasupra feței parcă cioplite grosolan, Viorica analiza totul cu un ochi iscoditor.
Pudra, strat gros, îi acoperea pielea cu vinișoare roșii, dar transpirația îi făcuse obrazul să arate și mai brăzdat de riduri. Să mergem, nu pot sta în curent! a decretat ea, aruncând o privire spre holul plin.
La recepție, o doamnă între două vârste, îmbrăcată într-o haină de blană până la călcâie, îi smulse hârtiile de la asistent, declară că acum de Viorica răspunde numai spitalul și băieții pot să plece.
Criză hipertensivă, leșin pe stradă Nu și-a lovit capul Acum presiunea raporta băiatul cu uniformă albastră.
Bine, Romică, hai la revedere, nu avem locuri destule! l-a bătut pe umăr o asistentă, pesemne mama lui.
“Trebuie să-ți ajuți neamurile cu locuri bune”, își spunea automat Viorica.
Capul îi plesnea de durere, mâinile îi cădeau pe genunchi, geanta scumpă, semnată, aproape aluneca pe podea, și femeia știa că nu mai are putere nici s-o ridice. De vorbit îi era greu; limba îi era uscată ca o bucată de țiglă, lipită de cerul gurii, îi era o sete teribilă.
Dați-mi, vă rog, apă a spus Viorica clar, tare, dar nimeni nu a auzit-o în vânzoleala de bolnavi și aparținători care încurajau, agitau, trăgeau de unii care cădeau din picioare. Medicii zoreau pe lângă tărgi și uși, răspundeau la telefoane sau strigau indicații, iar asistentele se mișcau, ocupate cu taskurile lor, aparent indiferente la prezența Vioricăi Dumitrescu.
Cine-i Dumitrescu? a întrebat în sfârșit una dintre doftoroaice, cum le zicea ea în sinea ei.
Eu sunt, a răspuns Viorica și a ridicat vocea: EU!
Asta-i cutia de urină, toaletă-i dincolo, apoi luați sânge. Dați-vă jos căciula aia, nu suntem la Polul Nord!
Viorica uitase că avea pe cap căciula groasă, din blană naturală, stil Natalița din Maria Mirabela. De asta îi curgea sudoarea pe frunte. A stors-o din cap, n-avea unde s-o pună, a îndesat-o în geantă. Geanta italiană, ticsită cu dosare. Nu avea de gând să rămână; când i se va face bine, să o externeze repede, avea firmă, geamuri termopan de instalat nu e timp de boală!
Asistenta i-a pus cutia pentru analize în poală.
Viorica Dumitrescu o femeie mare, masivă. Mereu a fost așa: copil mare, fată mare, femeie impunătoare. Vai, ce mare e fata dumitale! îi spuneau mamei când o ducea la dispensar. Aoleu, ce talpă la încălțăminte, se minunau vânzătorii când trecea la pantofi de oameni mari
Lângă Viorica, mama ei părea un spiriduș. De la tatăl voinic luase copilul; voinicul a murit de cancer când fata avea opt ani.
Viorica s-a simțit mereu stânjenită de statura ei. La grădiniță parcă Gulliver între prichindeii energici, era ocolită, considerată ciudată. Abia la sport a prins puțin curaj: mama s-a combinat cu un antrenor și, ca să-i lase singuri acasă, a dus-o pe fată la atletism. Aruncarea discului, greutății aici și-a găsit locul. A tras de umeri, s-a accidentat de câteva ori, dar satisfacția succesului era mai importantă. Apoi a ajuns, adolescentă, să confunde curiozitatea masculină cu iubirea, să facă prostii, să crească și să-și îngroape mama. Din propria voință și-a modelat o figură de doamnă la care se uitau toți în tăcere, mirați.
A început ca șefă la administrația blocului: comanda bărbații, reparații, intervenții. Pe urmă, cu 90, totul s-a răsturnat; au apărut firme peste firme, fațete, afaceri. Cu brigada ei mergea pe șantiere, era adesea confundată cu un bărbat, lumea râdea mai târziu, dar nimeni n-o supăra. Era a lor. Severă, dură uneori, nu-i plăceau chiotele și petrecerile, dar cei apropiați se simțeau lângă ea în siguranță ca lângă perete de piatră.
A rămas așa: impasibilă, de neclintit.
Femeia de piatră, îi spuneau pe la spate.
Apoi a pornit firma sa: Ferestre spre lume. A ajuns să conducă totul cu o mână de fier, să știe fiecare detaliu, să fie respectată. Nu făcea conversații inutile cu angajații, nu bea cafele, dar avea grijă de fiecare, îi trimitea la medici, le dădea ponturi unde să petreacă, nu-i lăsa la birou peste program, organiza analize medicale, dădea cadouri de Crăciun dar niciodată nu s-a costumat în Crăciuniță, îi părea absurd, cu alura ei.
Știa totul: până și testul de sarcină al secretarei, Ioana, atunci când abia îl cumpărase. Știa de problemele familiei, de copii la școală, de verișorii din Bălți veniți pe capul lor; trimitea pachete, rezolva universități. Viața a învățat-o să se apere singură; astfel a ajuns să-i apere și pe alții, pe cei slabi, pe cei diferiți…
Nu avea prietene. Așa era mai simplu lumea nu risca să se destrame când pe la spate cineva șoptea ursulica noastră
Femeia de piatră nu se înșela, nu se plângea, nu mergea pe ocolite; tăia direct adevărul. Dacă dădea afară pe cineva, îi găsea opțiuni, dar responsabilitatea era tot a lui.
Tirană? Nu, mai degrabă o locomotivă spre viitor. Să nu-i stea nimeni în cale că trece peste oricine. Dar la această locomotivă era un vagon special: băiatul Sergiu. Pentru băiat trăia
Cine nu rezista stilului ei pleca. Dar rar într-o vreme de șomaj și concurență cu tinerii și energicii, în jurul Vioricăi s-a format un nucleu de oameni devotați. Pe ei se baza acum, când Viorica zăcea în spital, sperând că nu ratează contractele cu furnizorii!
Ce-i asta?! Luați de aici, nu pot! Am criză de tensiune, trebuie să mă întind! aruncă Viorica cutia de analize pe jos.
Lasă, păpușă, nu mai fă atâta gălăgie! s-a animat un bărbat cu bandaj pe cap, cu haine ponosite. Ridicând cutia, făcu glume proaste. Vrei să te ajut eu? Da-mi căciula la schimb, te ajut gratis Îmi plac femeile mari!
Susține-te pe tine! a răspuns sec Viorica, rotind căruciorul spre perete.
Doamnă, ce faceți acolo? Am terminat reparațiile, nu ne zgâriați pereții! bodogănea cineva cu ecuson.
Cine-i cu dânsa? Unde rămâne? întrebară alții.
Eu nu aparțin nimănui! Și plec. Care-i adresa aici? Trebuie să chem un taxi. Unde-mi e telefonul?
Stați, doctorașul vine imediat, vă liniștiți după ce vă odihniți, interveni asistenta cea acră de la început.
Dar Viorica deja suna nervoasă.
Sergiu? Dă-mi-l la telefon! E important. Sunt la spital, am ședințe mâine. Îmi trebuie Sergiu.
Nu comanda, deși ar fi putut tuna ca să tremure toți. Dar prefera să explice scurt cât de gravă e situația și apoi să spună ce are nevoie, fără lamentări.
Nora, Andreea, bătea la ușa băii. Soțul o auzise: Ce e?, dar a zis să-l lase zece minute.
A auzit, sigur. Dar dacă mama sună, înseamnă că încă poate vorbi, deci nu e grav. Lasă să aștepte.
Pe el l-a așteptat mereu, de dimineață până noaptea, când era copil. Mama tot la muncă, apoi afaceri. S-au mutat într-un apartament mai bun pentru că Viorica punea termopane și la școala lui, și la casele cunoștințelor. Era rețeaua ei peste tot. Dar băiatul, mereu cumva în altă plasă singur.
Mama nu l-a bătut, nu a strigat. Făcea doar verificări, corecturi tăcute: Refă până e perfect.” motivând rece de ce e importantă școala, munca.
Nu i-a spus niciodată că-l iubește pur și simplu pentru că e băiatul ei. N-a avut tandrețe.
Nu mă iubește, concluzionase Sergiu pe la vreo 19 ani. Ea doar a făcut ce-i era datorie. Nu a cerut s-o nască, nu i-a datorat iubire. Iar spitalul o nimica toată!…
Viorica a auzit cuvintul fetii că Sergiu va suna peste zece minute.
Viorica, dar ce ai? Pot să ajut? întrebă Andreea.
Femeia a închis rapid telefonul. Acum poate spune, cu sinceritate, că nu e a nimănui. Nici soțul, nici nora nu-s ai ei. Mai bine așa.
A încercat să se ridice, s-a sprijinit de perete, dar căruciorul s-a dus și Viorica s-a prăbușit pe gresie. Cutia a zburat, geanta s-a vărsat, iar căciula de blană i-a acoperit obrazul ca o pătură de mamă.
Ete naiba! bombăni bărbatul acela, s-a repezit s-o ridice, și, în vâltoare, i-a sustras portofelul și inelul cu chihlimbar.
Seamănă cu cineva Dar nu știa cu cine.
Nu mai simțea nimic, respira greu, cu capul într-o parte, și, în urechi, îi răsuna obsesiv: Țineți dreapta, țineți dreapta
De obicei, Viorica mergea la firmă cu șoferul, Radu Gavrilă, la ora șapte și jumătate fix, portiera era deschisă, haina ajustată, Radu pornea muzica clasică și demara spre oraș. Nu se plângea, știa că la Viorica are mai multe avantaje decât oriunde: medicamente pentru soția bolnavă, vacanțe ieftine, alimente bune, prime, aproape o dublă leafă Dacă era nevoie să plece la Iași sau Botoșani, pentru geamuri reclamate, la orice oră, Viorica suna scurt și politicos își cerea scuze. Așa era firesc.
În acea zi, însă, Radu se blocase cu mașina, pentru că un camion de salubritate îi făcuse praf bara.
Doamna Viorica, chem și eu un taxi, altă soluție nu văd! s-a scuzat șoferul.
Lasă, merg cu troleibuzul. Repare aici, nu te grăbi! i-a spus Viorica, deși nu se simțea prea bine. Fusese zdruncinată, dar nu de speriat femeie de piatră, la urma urmei toate se rezolvă cu bani. Tu rămâi, când rezolvi, treci pe la mine cu actele.
Și s-a dus spre troleu, corp robust, gri-roșcat, oamenii îi făceau loc, pe trotuar. Avea alura unei eroine de film istoric
În troleu, aer greu, forfota oamenilor, Țineți dreapta, țineți dreapta…” se auzea la stația Tighina, când Viorica cobora spre metroul din centrul capitalei. Toți grăbiți, fiecare cu ziua lui
Acum, ziua se termina. Viorica, după injecții, măsurători și zumzete de aparate, a fost adusă în salon, așezată greu pe pat, acoperită cu cearșaf curat. Parcă tot auzea: Țineți dreapta, țineți dreapta
În salon, miros de parfumuri ieftine, medicamente și arome de ceai cu biscuiți vanilați, preferați de Viorica, deși rareori și-i permitea.
Era la etajul trei, fereastra nu dădea spre miezul bulucit al bulevardului Ștefan cel Mare, colorat ca un șirag de Crăciun
Amintea de vremurile când cumpărase o instalație de brad din magazinul Joc și jucării pentru Sergiu, băiatul ei. Odată, l-a luat de la grădiniță târziu, numai el rămăsese, îmbrăcătoarea deja se pregătea să plece.
Vezi, Sergiu, a venit cine să te ia! vocea caldă a educatoarei.
Sergiu s-a ridicat, a șters repede lacrimile și a început să-și pună costumul: roșu, cu dungi reflexive argintii. Se prefăcea că nu-i pasă, ca să enerveze mama. Mereu parcă avea ceva de demonstrat Să-i răzbune ceva mamei. Alții au tați, el nu. La toți mamele-s blânde, cu fuste din lână, zâmbete și cizmulițe uzate. Le iau copiii în brațe, îi înfofolește și îi duc acasă.
Pe când mama lui rămânea tăcută, o monolită uriașă ce-l supraveghea cum se pregătea să meargă.
Ce-i în cutie? a întrebat Sergiu.
O minune, fiule! Ghirlandă pentru bradul nostru, fiecare bec se va reflecta în globuri. O să fie frumos! s-a luminat Viorica, și Sergiu s-a mirat că o vede altfel, mai omenește.
Drumul spre casă și-a făcut filme despre cum le va povesti celorlați copii, ce brad frumos vor avea
Dar acasă, ghirlanda n-a funcționat. Mama a strâns-o liniștită în cutie.
Hai la masă, eu mă apuc de călcat.
Peste două zile, instalația funcționa. Mama o reparase cu băieții de la atelierul de la lucru, dar Sergiu deja stătea acasă, gripat. N-a mai apucat să se laude colegilor…
Cineva, undeva, întinde peste străzi ghirlande, le leagă la inimi, făcându-le să pâlpâie Dar Viorica era lampă arsă, cu becul stins.
Ușa s-a deschis și o asistentă mică, subțire, într-un costumat roz, s-a apropiat de Viorica:
Nu deschideți ochii, vă șterg rimelul, să nu vă usture. Gata așa, puțin, nu deschideți! Eu
Îi ștergea obrajii cu vată udă. Era bine, senin, odihnitor Viorica și-a adus aminte de mama. Demult îngropată lângă Soroca. Viorica mergea toamna la mormânt, plătea la bărbați să vopsească gardul, să repare crucea, răspândea semințe de nu-mă-uita direct pe pământul umed.
Să le presărăm cu pământ, să nu le ciugulească porumbeii? întrebau oamenii, sperând la un ban în plus.
Viorica stătea acolo, uriașă și tăcută, și nu le răspundea, doar mai dădea o hârtie, apoi pleca, că nu mai avea răbdare să aștepte pamântul. Primăvara să trăiești până ajungi, dacă ajungi…
Mama, când era bolnavă, îi ștergea mereu fața cu prosop moale și rece ce mirosea a curat.
Nu trebuie să vă deranjați mă descurc singură s-a sfiit Viorica.
Stați liniștită, trebuie să vă întremați. Eu vă ajut Așa, ochișorii curați să vă aranjez și părul
I-a scos agrafele, a ridicat capul greu al femeii.
Plătesc, a bălmăjit Viorica, căutând portofelul din geantă. Nu-l găsesc lipsește
A scâncit.
Era a doua oară când o furau. Prima dată fusese cu mulți ani în urmă, când cineva îi tăiase geanta în troleu, îi scosese portofelul pe ascuns cu poza lui Sergiu și lista de cumpărături. Atunci s-a așezat pe o bancă și a plâns furios butuc masiv, plângând ca o copilă.
Mi-e ciudă șoptea Viorica ștergându-și ochii. Nu pentru bani, ci pentru geantă prima ei geantă scumpă, asortată cu portofelul. Se simțise tare mândră pe coridor Acum trebuia dusă la reparat. Va rămâne o cicatrice pe geantă și pe suflet
Și acum îi părea rău. Desigur, fusese bărbatul acela din urgență.
Lăsați, vă întindeți. Mă duc să aduc tensiometrul Liniștiți-vă
Asistenta a revenit, mâneca tensiometrului o strângeadar Viorica a adormit, adânc, ca în caramel topit…
Sergiu, ieșind de la duș, a uitat de mamă. Andreea l-a tot zgândărit, a sunat, dar Viorica n-a răspuns.
S-a întâmplat ceva, Sergi. Sună la serviciu. a insistat nora, bătându-l la cap.
Mama are totul rezolvat. Cred că și pat la terapie intensivă are pe numele ei. Las-o, Andreea, a dat-o la o parte, băgat cu ochii în televizorul mare, cu minge și sport.
Cel puțin, mama ne-a cumpărat televizorul! a trântit Sergiu, sorbind din bere și crănțănind alune.
Andreea bucșise, iar, la urmă, a format iar numărul soacrei. I-a răspuns altcineva. I s-a spus să vină dimineață, cu haine comode pentru Viorica, că-i răcoare în saloane
A mulțumit și a închis. Sergiu juca pe laptop. Andreea nu i-a spus nimic, a luat cheile de la Viorica și a plecat tăcută…
Viorica s-a trezit devreme. Prin salon se mișca lumea înceată, cineva strănuta.
Cine-i Dumitrescu? Tu ești?
Viorica s-a așezat, și-a strâns puțin părul, fără vlagă.
Eu sunt.
Stătea în pat în bluză și pantaloni. Haina și căciula pe podea, bocancii băgați sub pat. Bluza neîncheiată îi lăsa la vedere lenjeria cu dantelă, frumosă, cumpărată de pe internet, că în Moldova nu prea găsești mărimi mari.
Femeia de lângă ea o privea cu interes, și Viorica s-a acoperit cu pătura.
Hai, doamnă, dați brațul, recoltăm sânge.
Asistenta a nimerit vena din prima, apoi au sunat telefoanele.
De la serviciu, scuzați, a șoptit Viorica, ieșind pe coridor. S-a prăbușit pe scaun.
Întrebări, contracte, facturi, ca și cum nu era internată. A răbufnit, zicând clar că e bolnavă, să se adreseze la adjunct.
La capătul firului s-au enervat și i-au trântit.
Viorica s-a prăbușit, micșorată și searbădă, o umbră a femeii care era cu o zi înainte.
I-au dat pijama și halat de spital. S-a schimbat, s-a privit în oglindă: ochii vânătăi, părul vâlvoi, unghiile rupte. Făcuse trei unghii când căzuse ieri, acum se agățau urât de haine.
În salon, repede vine vizita și micul dejun, i-a spus asistenta de ieri, care acum ieșea din tură.
Fata dumneavoastră a sunat, vine azi, Andreea. Nu vă întristați, o să fiți bine, stați liniștită.
Nu-i fata, e nora. Și, poate nici nu vine, a ridicat sprânceana Viorica.
Vine. A promis. Nu mă recunoști? Eu sunt Cătălina, Pleşca! Am stat cu tine în spital. Tu… atunci… după… Copilul…
Viorica și-a amintit, a căzut pe scaun. Cătălina știa ce făcuse Viorica: o adolescentă masivă, râsă de toți, lăsată cu un copil de un băiat care doar s-a jucat cu ea. El a plecat, copilul a dispărut. Și Cătălina fusese acolo, mângâind-o, șoptind că e frumoasă chiar dacă lumea nu vede asta.
Catalino N-am recunoscut Bravo, ai ajuns la ce-ai vrut, a zâmbit slab.
Tu ai băiat? Fericită! Eu am două fete, guralive foc. Bărbat cum stai?
Cătălina a tăcut.
Nu am și nici n-am avut bărbat. L-am vrut pentru mine, să mă apere… Dar nu are nevoie de mine. Eu pe mine mă apăr…
Venea vizita și Cătălina pleca spre casă. Era frântă de oboseală.
Pauza de dimineață în salon a venit liniștit. Colegele de salon, toate cam de vârsta Vioricăi, vorbeau încet sau citeau. Una, Zina, ronțăia tot timpul ceva.
Biscuiți? Vanilați? Dar fără ceai, nu-i bine la stomac! a sărit Viorica, observatoare ca de obicei.
Sunt nervoasă! Scuzați, dar nu mă pot abține. Soțul, săracu, e la reanimare Dacă mă liniștește să ronțai, lasă-mă
Nu merge așa! Scuzați, unde pot să iau ceai?
Au privit-o ciudat, dar Viorica și-a pus halatul și a mers la cantină. Observa tot: linoleumul ridicat, echipamentele uzate, dar și ferestrele curate. Avea meșter bun, ar aduce să regleze ferestrele și aici.
Încoronată de părul vâlvoi, purtând un ceai fierbinte în căniță, Viorica i-a dus Zinei băutura.
Beți, Zina! Nu știu cum vă place, am pus puțin zahăr, dar trebuie să vă hidratați!
Zina a băut, recunoscătoare.
Ce bună sunteți! Uitați, cineva vă face semn la ușă.
La ușă, Andreea, în halat de vizitator, cu pungi de la magazine bune și papuci de unică folosință stând ca aripile lebedei.
Bună ziua… E pentru doamna Viorica a spus Andreea, lăsând pungile aproape de picioarele soacrei.
Nu trebuia, Andreea, mă descurc
Vă rog, nu vă faceți griji! Vino, ia pijama, ia halat, ia ce-ți place. Am adus și ceva bunătățuri, ce știu că vă place, ceai, cafea. Lenjerie n-am putut că n-am avut mâini destule.
Viorica stătea ca o stâncă, cu fruntea zburlită așteptându-se la orice, dar numai la atâta grijă nu. O lacrimă i s-a scurs peste obraz.
Doamnă, ce aveți? Mergeți să vă schimbați, eu merg la medic!
Andreea a plecat vijelios, în timp ce Viorica rămânea derutată, privind pachetul, pijamaua moale și viața ce începea să se strângă, să se lege fir cu fir, după atât amar de ani străbătuți pe cioburi.
Până și pe Andreea n-o lăsase să se apropie prea mult. Dar, uite, fata asta are grijă din interes? Poate. Dar e bine că a venit!
Sergiu a sunat de câteva ori, dar Viorica nu i-a răspuns. Nu găsea cuvinte.
Andreea s-a întors de la medic și s-a așezat lângă soacră, rotindu-și verigheta între degete, încă gândindu-se la despărțire, dar hotărâtă să nu-i spună nimic lui Viorica pentru moment.
Noaptea, Viorica s-a întors cu fața la perete și a plâns, fără să știe de ce.
A doua zi, i-au returnat portofelul și inelul furat.
Acel bărbat v-a furat în urgență, dar a murit înainte de a fi cercetat… Bujor Nicolae, i-au spus polițiștii.
Viorica a dat din cap. Își amintise. Era Bujor, sportivul secției, aproape maestru al sportului. O mângâia cândva și-i spunea că nu există femeie mai frumoasă pe lume. A mințit, ea a crezut. El a murit. Ea a rămas.
Și nu era din piatră. Era vie dar demult uitase să respire normal, cu bucurie.
Dar de azi totul va fi altfel. Are Cătălina, are Zina, are Andreea, are muncă, are primăvară, are grijă și pentru nu-mă-uita, are și un nepot o mărgeluță pe ecografie. Viorica știa, și într-o zi i-a zis Andreei:
Să-i spui copilului că-l iubești, mereu. Că eu n-am spus și am regretat. O femeie trebuie să iubească pe cineva, altfel se face de piatră
Andreea a încuviințat. Nu e de piatră Viorica Dumitrescu, ci o femeie sensibilă, rănită, mare, puternică, dar atât de slabă și neajutorată uneori. Viorica, care, cândva, a venit pe lume urlând, cu toți doctorii din maternitate minunându-se de călărețul care-i întâmpina curajos lumea.
