Femeia adevărată
Maria, unde ai dispărut?! Adu castraveții, te rog! Crezi că am să-i aștept până la Paștele cailor?!
Răbdarea lui Petru se topea ca untul la soare, iar vocea i-a căpătat acea răgușeală ce marca sfârșitul politeții. Dar Maria era ocupată. Își picta cu migală ochiul stâng, jucându-se cu periuța rimelului nou, grozav de scump, și se minuna de efect. Ochiul drept, dichisit cu tuș și umbre de la care prietena ei, Sanda, spusese că sunt bune doar de mers la baluri de primă mână la București, căpătase o dimensiune ce friza fantasticul. Era cel puțin de două ori mai mare decât i lăsase Dumnezeu și o impresiona, parcă era un personaj dintr-un vis în care toate proporțiile se amestecă.
Castraveții, ce se îmbăiau cuminți în cada de la baie, erau pentru Maria la fel de departe ca o fereastră deschisă spre altă lume.
Săptămâna trecută, bărbatul ei, același Petru care bătea acum la capace de borcane la bucătărie, o luase brusc pe ocolite:
Vreau să te văd femeie adevărată, Marie!
Și-i întinse modest, dar solemn, cardul cu leii strânși cinstit de el într-un an.
Maria simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Prima reacție: să facă mare tărăboi. Ei, cum să nu! Dacă Petru avusese timp și voință să ascundă ceva bani de bugetul familiei, poate a făurit și altceva pe ascuns. Și nu-i chip să-i intri în minte! Gânduri pe bandă rulantă, ca niște nori negri ce se țineau scai.
Dar, ca-n vis, pe urma primului impuls, a venit al doilea. Fără să deschidă gura, Maria căzu, ca secerată, pe scăunelul din bucătărie, uitând complet că borșul e gata să dea în foc, răspândind miros de vis și amintiri.
Ce înseamnă femeie adevărată?!
Ah, cum clocotea în ea totul! Ar fi spart farfurii, inclusiv serviciul acela scump pe care i-l adusese soacra într-o zi visul ei cel mai colorat, neîmplinit până atunci. Soacra i-l dăduse pe nepregătite, iar Maria izbucnise în plâns, adunând farfuriile ca pe niște comori. Soacra râdea, mângâindu-i capul:
Măi, Mărioară, tu chiar n-ai minte, săraca de tine! Pentru tine sufletul mi-l dau, numai trăiți în pace!
Gestul rămăsese misterios. Soacra, Anica, niciodată nu dădea explicații. Numai ce-i strânse pe rând, pe toți, la pieptul ei, pupă nepoții, și duse dorul casei din sat.
Maria nu s-a contrazis cu ea niciodată. Ducea copiii la țară, se străduia să nu calce nimic pe bec, și purta mereu mici daruri. Căci Anica o primise fără sictir, fără bârfă.
Cred că ar fi avut suficiente motive să o vorbească, doar și rudele din familie făceau eforturi să găsească nod în papură și la ce să se aștepte Maria de la o femeie străină, văzută doar o dată, la logodnă? Atunci, Petru dusese pe Maria cu băiețelul ei să-și cunoască viitoarea soacră. Maria se temea să coboare din mașină, fugărind privirea către copilul adormit.
Dar dacă nu vrea să mă primească? Dacă mă alungă, ce facem? îl întreba neliniștită pe Petru.
De unde scoți toate astea? râdea Petru.
Păi… Când l-am născut pe Mihăiță, m-a dat afară propria mătușă! A zis că ne-am făcut de râs! Tu vrei să crezi că mama ta mă va primi cu brațele deschise? Cu copil după mine? Ferească Dumnezeu!
Stai calmă. Poate te surprinde.
Maria nu dorea surprize. Dar ce era să facă? A luat copilul și a mers în urma logodnicului.
Anica, mama lui Petru, a surprins-o într-adevăr. A privit-o atent, apoi i-a cerut să-i încredințeze copilul:
Mă lași să-l culc în odaia mea? S-a obosit, sărăcuțul…
Maria, fără să știe de ce, i-a pus băiatul în brațe. Și copilul, în loc să plângă, a oftat, a tras-o pe Anica de gât și a adormit la loc.
De atunci, de cum a prins cuvântul, Mihăiță a chemat-o bunica și n-a greșit, pentru că Anica a câștigat inima Mariei.
Maria își născuse băiatul devreme, abia trecută de majorat. Satul fierbea de zvonuri: va lua Mitică Ionel pe Maria Stoica de nevastă sau o păcălește ca pe toate? Mitică avea o faimă de proxenet, iar Maria știa asta. Îl evita cu o ură visătoare, dar Mitică era șarpe viclean. Știa ce să spună, cum să pătrundă în suflet și, unde vorba nu mergea, era în stare de orice ca fetele să-și țină gura.
Numai Maria a rupt tăcerea.
Într-o seară, venind târziu din oraș, a fost nevoită să apuce pe jos printre câmpuri, că soferul nu a vrut sa mai meargă cu mașina sa până la sat.
Mitică, cu Lada lui veche, a apărut ca o nălucă:
Marie, e târziu, vino să te duc!
Nu, Mitică, mulțumesc! Ajung pe jos!
Dar era deja prea târziu
Maria a ajuns acasă în lacrimi, cu rochia sfâșiată. N-a intrat în casă la mama bolnavă, s-a dus în șura unde s-a spălat până dimineață, vrând să spele orice urmă din piele și din gând.
Mama ei n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat. Maria era deja însărcinată când bunica s-a stins în somn, lăsând-o fără sprijin.
Mătușa, venită să o ajute, a trântit ușa în nas:
De ce n-ai mers la poliție din prima? Acum eraști măritată și fără rușine! Ai făcut copil, descurcă-te singură!
Maria, abia ținându-se pe picioare de plâns, nu a priceput din prima. Când a înțeles, s-a dus la șeful de post, care a exclamat:
Marie, de ce-ai tăcut? Lasă pe mine!
Mitică a ajuns la pușcărie.
Când Maria s-a deschis, s-a aflat că și alte fete din sat pătimiseră la fel. Și mamele lor, la început s-au codit, dar apoi au spus totul.
Mama lui Mitică a blestemat-o pe Maria în plină uliță, scuipând sub picioare, dorind să-i moară pruncul.
Dar sătenii au apărat-o. În aceeași noapte au murdărit cu păcură gardul Miticăi și, după câteva luni, au pus-o pe mamă-sa pe drumuri.
Maria a născut un băiat voinic, Mihăiță, fără pic de asemănare cu Mitică. Era leit neamul Stoica nas dintr-o amintire veche, ochii și inelele părului de la bunica.
Vecinii au ajutat cu haine și lapte, chiar și un leagăn i-au adus. Din banii rămași de la mama, Maria a cheltuit cu zgârcenie, știind că greul abia începe.
Dar n-apucase să răsufle ușurată, că mătușa, cu niște unchi necunoscuți, a venit cu suflarea rece a nedreptății:
Maria, trebuie să pleci! Casa asta e a noastră, moștenirea părinților. Pe tine te despăgubim, dar să știi că nu cu mult.
Dar unde să mă duc?
Gândește-te tu! Ai partea ta, nu suntem animale. Restul e treaba ta.
În sat cu acei bani nu cumpărai nici coș de păsări. Deci, orașul era singura scăpare. Fără prieteni sau sprijin, cu vecini reci și ziduri străine.
Între timp, sătenii vorbeau, lumea se împărțea între compasiune și bârfă. Însă șeful de post a venit cu vești:
Marie, într-un sat vecin, doamna Tanța Nedelcu vinde jumătate de casă. E văduvă, copiii-s plecați, prea multă povară singură. Am să te duc în weekend să vezi.
Să trăiești, dom Costică!
Șeful de post a plecat, iar Maria a mângâiat poza mamei:
Nu rămânem pe drumuri, mamă! Mâine va fi bine, promit!
Cu Tanti Tanța s-a înțeles într-o clipă:
Marie, să fim înțelegătoare. Eu nu suport dezordinea, dar te ajut dacă pleci la muncă. Să fii liniștită!
Se găsește de lucru aici?
Am fată care are magazine în sat. Tocmai a mai deschis unul. Vrei s-o cunoști?
Sigur!
La magazinul din sat s-au întâlnit și s-au cunoscut Maria și Petru. El cumpăra de-ale gurii pentru mamă, ea împacheta cumpărăturile, povestind totul pe nerăsuflate. Despre Mihăiță, despre Tanti Tanța care i-a devenit ca o mamă. Petru asculta, cu ochii pe cireșii din vocea Mariei.
Nu s-a întors repede, căci nici viața lui nu era ușoară. Fosta soție plecase într-o noapte, lăsând doi copii mici, mama bolnavă, necazuri peste necazuri.
Petru nu găsea curaj să-i spună Mariei toate greutățile. Mormăia pe lângă magazin, nu intra. Maria, însă, a întrebat de el pe Tanti Tanța, și când s-a întors, ea știa totul.
Câți ani are băiatul mai mare? îl întreabă direct.
Trei.
Și cel mic?
Un an, ca Mihăiță.
Să-i văd, apoi mă hotărăsc!
S-au unit repede. Nunta au făcut-o simplu, doar cu cei dragi. Apoi s-au dus la mare, unde Maria s-a bucurat ca un copil orfan de mirajul albastrului.
Dar fericirea nu e de pomană. Băiatul cel mare s-a îmbolnăvit serios; Maria a stat cu el aproape două luni la spital, lăsând ceilalți copii în grija soacrei.
Când mama copiilor a apărut pe nepusă masă, să-și ia dreptul, Maria a luptat ca o leoaică. N-a cedat. S-a dus și la poliție în vechiul sat, a trecut totul prin tribunal, a devenit mamă legală pentru băieți.
Mama copiilor a dispărut iute, iar soacra, strângând-o în brațe, i-a spus Mariei:
Acum pot dormi liniștită, dragă!
Timpul trecea, copiii creșteau. Maria era mereu acea femeie tăcută, zâmbitoare și puțin visătoare, cu sufletul plin de griji, dar și de tăria de a-i apăra pe-ai ei ca o tigroaică.
Și, iată, vine Petru și-i spune c-ar vrea să fie femeie adevărată. Toată noaptea Maria nu a dormit, uitându-se în oglindă, încercând să descifreze un sens printre umbre și riduri care nu aveau niciodată aceeași formă. Nu voia să-l întrebe, îi era ciudă.
Dimineața, a dus copiii la școală și la grădiniță, apoi s-a dus la Sanda.
Sando, ce-i de făcut?
Sanda, la fel de aeriană, a crezut că răspunsul e într-o revistă de femei. Au strâns tot ce aveau pe-acasă, au citit, și au aflat că femeia adevărată se îmbracă elegant, mănâncă sănătos, se machiază perfect, trăiește din plin și niciodată nu-și uită panglica.
Maria nu și-a luat panglici, dar a plecat cu Sanda la oraș și și-a cumpărat rimel, o cămașă de noapte și pantofi pe care i-a ascuns ca pe un vis.
Dar Petru nu a apreciat efortul. Maria tocmai termina de trasat umbre pe pleoape când Petru a izbit ușa de la baie, făcând-o să se înțepe cu pensula taman în ochi! Atunci a decis că a fi femeie adevărată te costă prea mult.
Marie, ce ai? Petru, speriat, o văzu chinuindu-se, sărind într-un picior, încercând să nu-și strice pictura pe față.
E vina ta! șuieră Maria printre dinți, cu lacrimi șiroind. Ți-ai dorit femeie? Cine crezi că sunt eu?
Petru pricepu și, cu blândețe, o spălă pe obraz, mângâindu-i fața abia atinsă de machiaj:
Ei, drăguță, și eu sunt cap sec, dar nici tu nu ești mai brează! Mă cunoști, nu sunt om de cuvinte. Măcar întreabă!
Și de ce mi-ai dat banii ăia, dacă tot nu-s femeie?
Ca să-ți cumperi ceva pentru tine, nu ca până acum, când la toți ai grijă și ție deloc! De când suntem împreună, pentru tine n-ai luat nimic! Toate pentru copii, pentru mama mea, pentru mine. Așa ceva nu se poate! Am zis să faci ce vrei tu cu ei, ca alte femei, să-ți faci o plăcere.
Maria râdea cu poftă, iar copiii, necunoscând încă plânsul vesel, l-au luat pe cel trist, și a trebuit să-i liniștească. Seara, după ce i-a culcat, Maria a ieșit pe prispă, privind spre cer, zâmbind amintirii acelei zile amețite.
Gata! Toți dorm, apăru Petru lângă ea.
I-ai acoperit bine?
O să iasă castraveți de primă calitate!
Să dea Domnul! O să am nevoie de ei destul de curând! râse Maria, punând mâna lui Petru pe burtică.
Serios? Și-ai ținut ascuns atâta?
Când să-ți spun? Între borcane și visuri, nici nu mai știu cine sunt!
Dar Petru n-o lăsă să termine. O sărută mai întâi, apoi o strânse tare, să-i amintească unde-i locul: la pieptul lui, puțin pe diagonală, acolo unde sufletul visează aievea.
