– Mădălina, semnează acum. Mai sunt douăzeci de minute până la înregistrare.
Stăteam în fața oglinzii într-o cameră mică pentru mirese, unde mirosea a fixativ, a parfumuri străine și a trandafiri proaspeți. Afară, ploaia de iulie huruia, iar pe geam alunecau șuvoaie subțiri; pe pervaz zăceau două ace pe care nu reușisem să le prind în voal.
Doamna Lucreția ținea în fața mea o foaie de hârtie. Albă, groasă, cu un colț împăturit frumos. În cealaltă mână avea un pix cu capac auriu.
– Ce e asta? – am întrebat.
A zâmbit așa cum zâmbesc vânzătorii când știu că marfa e cu defect, dar cumpărătorul aproape a acceptat-o.
– O simplă înțelegere de familie. Andrei ți-a explicat.
Andrei stătea la ușă într-un costum bleumarin. Frumos, bărbierit perfect, cu o floare la butonieră. Eu însămi i-o prinsesem dimineață și râsesem că îi e mai frică să se înțepe decât să meargă la cununie.
Acum nu mai râdea.
– Mădălina, nu începe, – zise el. – Am vorbit totul.
– Am vorbit că după nuntă te muți la mine, – am spus eu. – Și că mama ta nu e supărată. Restul l-ai vorbit fără mine.
Doamna Lucreția ridică ușor sprâncenele.
– Ce repeziciune. Andrei, ți-am spus: trebuia să pui problema mai ferm de la început.
Puse foaia pe măsuța de lângă cutia cu verighete. Nici măcar nu era un act juridic, mai degrabă o lesă cu care vroiau să mă ducă chiar înainte de cununie. Conținutul se rezuma la câteva rânduri: după nuntă, îmi vând apartamentul, iar banii merg la cumpărarea unei locuințe mari pentru „noua noastră familie”. Cumpărarea se făcea pe numele lui Andrei. De ce – nu se explica. Se presupunea că mie trebuie să-mi facă plăcere.
M-am uitat în oglindă. Rochia albă stătea perfect. Cum să nu? O cususem singură, noaptea, când în atelier tăceau mașinile și puteam în sfârșit să mă ocup de mine. Dantela de pe mâneci o alesesem trei săptămâni. Linia taliei o refăcusem de două ori. În rochia asta nu era nimic întâmplător.
În afară de mire, după cum se vedea.
– Apartamentul e cumpărat de mine înainte să-l cunosc pe Andrei, – am spus. – Nu am de gând să-l vând.
Andrei s-a împins de ușă și s-a apropiat.
– Mădălina, destul cu zidurile astea. E o garsonieră. O să trăim toată viața înghesuiți acolo?
– Nu sunt împotrivă să luăm un apartament mai mare. Sunt împotrivă să-l vând pe-al meu pe numele tău, la dictarea mamei tale.
– Mama vrea binele tuturor.
– Pentru cine?
Doamna Lucreția oftă.
– Pentru toți. Mă dor picioarele, mi-e greu singură. Andrei e singurul meu fiu. Tu ești soție, trebuie să gândești mai larg, nu doar la ațele tale, la zdrențe și la scaunul de la fereastră.
Cu „scaunul de la fereastră” se referea la colțul meu de lucru. Acolo stătea o mașină de cusut veche, grea, de fontă, pe care o primisem împreună cu prima comandă adevărată, de la proprietara unui atelier închis. Pe mașina aia tivisem paltoane străine, cususem uniforme școlare, transformasem rochii după cumpărături nereușite, iar apoi strânsesem pentru avans și luasem apartamentul acela.
Mic. Încăpățânat. Al meu.
Andrei știa toate astea. Chiar spusese cândva:
– Îmi place că faci totul singură. Cu tine nu mi-e frică.
Se pare că nu-i era frică nu cu mine, ci pe seama mea.
– Nu semnez nimic, – am spus.
Doamna Lucreția și-a pierdut zâmbetul.
– Atunci de ce toată comedioara?
– Ce comedioară?
– Rochia albă, invitații, restaurantul. Vrei să intri în familie, dar nu vrei să dai nimic în schimb?
M-am uitat la Andrei. Așteptam să spună măcar: „Mamă, ajunge”. Sau să-i ia foaia din mână.
Tăcea.
În spatele ușii trecu cineva, râse, zăngăniră pahare. Probabil turnau deja șampanie pentru invitați. Prietena mea, Lidia, trimisese un mesaj: „Unde ești? Ofițerul de stare civilă se agită.” Nu am răspuns. Telefonul stătea lângă buchetul de bujori albi, care deodată părură niște verze.
– Andrei, – am spus încet. – Ai știut de hârtia asta?
Își ajustă manșeta.
– Ce te apuci de cuvinte? Hârtia e doar ca să fim toți liniștiți. Tu după aia te răzgândești, începi să tragi de timp. Noi avem deja înțelegere cu niște oameni.
– Ce oameni?
Doamna Lucreția îl privi repede pe fiu. Atunci mi-a fost prima dată cu adevărat frică. Nu de hârtie. Nu de discuție. Ci de faptul că răspunsul exista deja și va fi mai rău decât credeam.
Andrei făcu o grimasă.
– Am arătat apartamentul unui cunoscut. E dispus să aștepte. Preț bun. Nu face pe naiva că e o crimă.
– Ai arătat apartamentul meu unui cumpărător?
– Nu dramatiza. Am fost acolo. Am chei.
Am simțit cum în piept mi se face gol și rece. Cheile. Cele pe care i le dădusem primăvara, când mă îmbolnăvisem și-l rugasem să-mi aducă medicamente. El păstrase apoi setul la el.
– Ai băgat un străin în apartamentul meu?
– În viitorul nostru apartament, – tăie el. – Și nu mai vorbi pe tonul ăsta.
Doamna Lucreția împinse pixul spre mine.
– Mădălino, o femeie deșteaptă nu se agață de o cutie cu balcon când i se oferă o viață normală.
În clipa aceea mi-am adus aminte cum, la atelier, Aglaia, prima mea învățătoare, mă învăța să descos o cusătură greșită.
– Nu cruța ața, Mădălino. Dacă de la primul punct merge strâmb, mai departe trage tot materialul. Mai bine descosi imediat, decât să plângi după pe materialul stricat.
Atunci credeam că vorbea despre fuste.
Andrei deschise cutia cu verighete, scoase verigheta mea și o răsuci între degete.
– Să terminăm discuția. Acum ieși, zâmbești, ne cununăm, iar acasă vorbim liniștiți.
– Acasă? – am repetat. – În ce casă?
– În a ta. Deocamdată.
„Deocamdată” ăsta a fost ultimul fir.
Am luat verigheta din mâna lui. Mică, netedă, aurie. O aleseserăm împreună. Mai exact, Andrei o alesese, iar eu acceptasem pentru că obosisem să contrazic. El spusese atunci:
– Ți se potrivește simplitatea.
Iar eu aș fi vrut doar ca el măcar o dată să mă întrebe ce-mi place mie.
M-am apropiat de fereastră. Era întredeschisă pentru că în cameră devenise înăbușitor. Jos, sub streașină, erau parcate mașinile invitaților, ude de ploaie. Pe pervaz tremura o picătură de apă.
Doamna Lucreția făcu un pas spre mine.
– Ce faci?
M-am întors spre amândoi. Spre femeia care deja își așezase mobilele în apartamentul meu. Spre bărbatul care hotărâse că după ștampila din buletin voi deveni mai comodă, mai moale și mai tăcută.
– Felicitări! Tocmai ați pierdut și mireasa, și apartamentul, și ce mi-a mai rămas din respect! – am aruncat verigheta pe fereastră.
S-a lovit de jgheabul de tablă, a țârâit și a dispărut în verdeața udă de sub geam.
Doamna Lucreția țipă ca și când aș fi aruncat nu verigheta, ci planurile ei pentru o bătrânețe liniștită.
Andrei păli.
– Ai înnebunit?
– Nu. În sfârșit mi-am venit în fire.
Am ridicat poala rochiei ca să nu calc pe dantelă și am pornit spre ușă.
– Mădălina! – Andrei mă apucă de mână. – Sunt invitații. Colegii mei. A venit și mama ta. Acum o să ne faci de rușine pe toți.
M-am uitat la degetele lui înfipte în încheietura mea.
– Dă-mi drumul.
– Vorbim.
– Ai vorbit destul.
A dat drumul nu imediat. Mai întâi a strâns mai tare, ca și cum ar fi verificat câtă Mădălina ascultătoare mai rămăsese în mine. Apoi a descleștat degetele. Pe piele au rămas urme roșii.
Pe coridor m-a prins Lidia. Era într-o rochie liliachie, cu rimelul ușor întins de umezeală.
– Unde ai dispărut? Toți așteaptă. Oi… Ce s-a întâmplat?
– Nu mai e nuntă.
S-a uitat în spatele meu, l-a văzut pe Andrei, pe Doamna Lucreția cu hârtia în mână, și a înțeles totul nu din cuvinte, ci din fețe.
– Hai, – zise ea.
– Stai. Spune-i mamei să nu se îngrijoreze.
– I-o spui tu. E la garderobă, deja simte că ceva nu e în regulă.
Mama stătea într-adevăr lângă garderobă. Mică, într-un costum bleumarin închis, cu poșeta ținută în ambele mâini în față. Când m-a văzut, nu m-a întrebat: „Cum ai putut?” Nu m-a întrebat: „Ce zice lumea?” S-a apropiat doar și mi-a aranjat o șuviță rătăcită.
– Te-a supărat?
Am dat din cap.
– Du-te și schimbă-te. Eu vorbesc cu invitații.
– Mamă, e complicat.
– Complicat e când nu se potrivește tiparul, iar comanda e pe mâine. Ăsta e doar un om care nu e al tău.
Am scos rochia într-o debara a restaurantului, unde Lidia mi-a adus rochia mea de in și sandalele. Fermoarul s-a blocat, dantela se prindea de păr. Am tras, și un fir subțire de pe mânecă s-a rupt.
– Atenție, – zise Lidia.
– Lasă să se rupă.
– Păcat. Ai cusut atât.
M-am uitat la materialul alb, la cusăturile îngrijite, la șirul de nasturi mici, cusuți manual.
– Nu mi-e milă. Rochia nu e vinovată.
Lidia a agățat-o pe umeraș. S-a legănat, ca și cum ar fi oftat.
La intrarea în restaurant zvonurile vuiau. Unii se indignau, alții șopteau, unii încercau să prindă un taxi. Doamna Lucreția vorbea tare:
– Fata are nervi. Rezolvăm noi totul.
Mama i-a răspuns atât de calm, încât am auzit chiar și prin ușă:
– Fata are apartament. Și cap pe umeri. În schimb, fiul dumneavoastră are o problemă cu respectul.
Am ieșit pe intrarea de serviciu. Ploaia aproape încetase. Aerul mirosea a asfalt ud și a tei. Lidia voia să vină cu mine, dar am rugat-o:
– Nu. Vreau singură.
– Ești sigură că te descurci?
– M-am descurcat deja.
Am prins un taxi în curtea vecină. Șoferul s-a uitat la mine în oglindă: rochie de in, coafură de mireasă, buchet de bujori albi în poală.
– N-a mers petrecerea? – întrebă precaut.
– Dimpotrivă, s-a terminat la timp.
N-a mai întrebat nimic.
Acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau cheia de rezervă de la portăreasă, pe care o lăsasem pentru caz de urgență, și am urcat. Ușa s-a deschis în liniște. În apartament era așa cum îmi plăcea: pe masa de lângă fereastră stătea un metru de croitorie, pe spătarul scaunului atârna o jachetă neterminată, pe pervaz era o oală cu busuioc. Viața mea. Mică, pe alocuri înghesuită, dar nu străină.
Am scos din broască vechiul cilindru și l-am ținut în palmă. Vecinul de la etajul trei îmi arătase cândva cum să-l schimb, când mi se bloca cheia. Atunci râsesem:
– Eu fac rochii, nu învârt broaște.
El răspunsese:
– O femeie într-un apartament e bine să știe și una, și alta.
Noua broască zăcea într-un sertar al comodei. O cumpărasem după ce Andrei venise într-o dimineață fără să anunțe, deschisese ușa cu cheile lui și spusese:
– Surpriză.
Atunci tăcusem. Pur și simplu ascunsesem cutia sub lenjerie. Se pare că mintea mea știa deja totul, doar inima rămăsese în urmă.
Am schimbat broasca mult timp. În același interval aș fi putut ajusta o rochie după siluetă, dar cu fierul mă luptam ca o ucenică. Șurubelnița aluneca, șurubul cădea, degetele mă dureau. Dar când cheia nouă s-a rotit în cilindrul nou, am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Telefonul se spărgea de apeluri. Andrei. Doamna Lucreția. Numere necunoscute. Apoi mesaje.
„Nu te face de râs, întoarce-te.”
„Invitații întreabă ce să spună.”
„Vin la tine, deschide.”
„Ești obligată să dai explicații.”
Am oprit sonorul.
Nu mai aveam cui să explic.
Andrei a venit când afară începea să se întunece curtea udă. Mai întâi a sunat la interfon. Apoi a bătut. Apoi a vorbit prin ușă.
– Mădălina, deschide. Suntem oameni maturi. Trebuie să rezolvăm.
Stăteam pe jos lângă mașina de cusut și descosam marginea rochiei de mireasă. Nu pentru că nu auzeam. Ci pentru că pentru prima dată în ziua aceea mâinile mele făceau un lucru clar.
– Știu că ești acasă, – spuse el. – Nu face circ.
Continuam să descos cu foarfeca mică, atent, să nu stric materialul.
– Cheile mele nu mai merg, – vocea lui se schimbase. – Ai schimbat broasca?
Tăceam.
– Mădălina, nu mai e de râs.
Foarfeca trosni. Firul cedă.
– Deschide măcar să vorbim!
M-am apropiat de ușă, dar n-am scos lanțul.
– Vorbește.
– Îți dai seama ce ai făcut? Au venit oamenii, mama aproape a leșinat. M-ai făcut de râs.
– Singur te-ai făcut.
– Din cauza unei hârtii? Din cauza unui apartament?
– Nu din cauza apartamentului, Andrei. Din cauză că ai hotărât deja cât costă viața mea.
În spatele ușii trase aer zgomotos.
– Am vrut o familie.
– Nu. Ai vrut un schimb avantajos: apartamentul meu pe liniștea ta.
– Tu răstorni totul.
– Pleacă.
– Nu plec până nu ne înțelegem.
– Atunci chem poliția.
Tăcu. Apoi lovi cu palma în ușă. Nu tare, dar destul cât să tremure oglinda din hol.
– O să-ți pară rău.
– Nu de azi.
Pașii s-au îndepărtat nu imediat. A mai stat, sperând că mă voi speria de propria hotărâre. Apoi liftul trânti ușa, și-n apartament se făcu liniște.
M-am întors la rochie. Am tăiat trenul lung. Apoi am desprins dantela de pe mâneci, am așezat-o separat. Materialul alb s-a întins pe masă, docil și curat. Din el puteam face orice: o rochiță pentru o fetiță, căptușeală pentru o jachetă, o husă pentru manechin. Nu tot materialul e vinovat că l-au vrut folosit nepotrivit.
Când s-a aprins primul bec la atelier, eu stăteam deja lângă masa de croitorie cu o pungă în mână. Aglaia stătea la fereastră și bea ceai dintr-un pahar cu portpahar.
– Ei? – întrebă, fără măcar să ridice ochii.
– N-a fost nuntă.
– Văd. Miresele care au avut nuntă au alt mers. Tu ai mersul omului care a scos dintr-un șopron în flăcări mașina de cusut.
Am așezat punga pe masă.
– Pot să-l desfac aici?
– Trebuie.
S-a apropiat, a pipăit materialul.
– Muncă frumoasă.
– A fost.
– Munca frumoasă rămâne. N-a greșit cusătura, Mădălino. A greșit omul care a hotărât că rochia te face deja proprietatea lui.
Ne-am așezat una lângă alta. Ea desfăcea o cusătură laterală, eu scoteam nasturii. Nici o vorbă tare. Doar foșnetul moale al firelor și bătaia ploii pe tablă.
Mama a sunat când înfășuram dantela într-un sul ordonat.
– Cum ești?
– Vie. Supărată. Dar bine.
– A venit?
– A venit. N-a intrat.
– Bine.
– Mamă, ți-e rușine cu mine?
S-a supărat chiar.
– Mi-e rușine că n-am întrebat mai devreme dacă ești fericită. Restul nu e rușine.
M-am întors acasă pe o ploaie măruntă. La intrare stătea Doamna Lucreția. Fără umbrelă. Părul îi ieșise din coafură, fața părea cenușie.
– Mădălino, – spuse ea. – Trebuie să vorbim.
– Nu trebuie.
– Ești tânără, înfocată. Nu înțelegi ce faci. Andrei suferă.
– Să se obișnuiască.
Își strânse buzele.
– Apartamentul nu te va face fericită.
– Poate. Dar nu va cere să fiu vândută pentru confortul altcuiva.
– Ești crudă.
– Nu. Doar că ați auzit pentru prima dată un refuz și ați crezut că e cruzime.
Făcu un pas mai aproape.
– Andrei e bun.
– Atunci să devină bun fără apartamentul meu.
Doamna Lucreția se întoarse. Părea că ar fi vrut să spună ceva tăios, obișnuit, usturător. Dar curtea era goală, nu erau spectatori, și cuvintele își pierduseră jumătate din putere.
– Te-a iubit, – spuse în cele din urmă.
– Dragostea nu vine cu o hârtie de semnat înainte de cununie.
Am ocolit-o și am intrat în scară.
N-au mai venit. Au mai sunat de câteva ori, apoi s-au oprit. Cu restaurantul și invitații s-au descurcat fără mine. Andrei și-a luat cutiile de pe balcon prin vecin, fără să urce la mine. A dat cheile, care oricum nu mai deschideau nimic.
Am crezut că o să doară mai tare. Dar durerea s-a dovedit ca o înțepătură de ac: ascuțită, supărătoare, dar imediat știi de unde s-o scoți.
Apartamentul a început încet să uite de Andrei. A dispărut cana lui cu inscripția „șeful casei”. Am aruncat papucii pe care-i cumpărase singur și-i lăsase la ușă ca semn al mutării viitoare. Am dat jos calendarul de pe perete, unde marcase data nunții cu marker roșu. În locul lui am agățat o bobină de lemn de la ață veche, găsită la atelier. Mare, înnegrită, cu o ciobitură pe lateral. Se potrivea peretelui meu mai bine decât orice calendar.
Rochia n-am aruncat-o. Din satinul gros am cusut o husă pentru mașina de cusut. Din dantelă – o perdea pentru fereastra mică din colțul de lucru. Nasturii i-am pus într-un borcan de sticlă. Trenul a stat mult separat, până m-am hotărât ce să fac cu el.
Într-o zi liberă de comenzi, am scos lângă fereastră un scaun îngust de lemn. Acela pe care stătea cândva Andrei, răsfoind telefonul și spunând:
– Mădălino, cui îi trebuie modificările astea? Mai bine ți-ai găsi o slujbă normală.
Scaunul era solid, doar șezutul se rosese. L-am îmbrăcat cu materialul de la trenul rochiei. Satinul alb s-a întins drept, fără cute. Pe margine am tras o cusătură subțire. Nici trandafiri, nici dantelă, nici fundițe. Doar o suprafață curată și luminoasă.
Când scaunul a fost gata, l-am așezat lângă mașina de cusut. M-am așezat, am apăsat pedala și am auzit mersul uniform al mecanismului. Mașina începu să coasă încrezătoare, de parcă și ea așteptase să fie scos din casă zgomotul de prisos.
Pe masă zăcea o comandă nouă – o rochie simplă, albastră, pentru o femeie care spusese la probă:
– Aș vrea una în care să fiu eu însămi.
Am zâmbit. Asta era o sarcină pe înțeles.
Afară, după ploaie, acoperișurile se luminau. Undeva, în iarba de lângă restaurant, probabil zăcea încă verigheta mea. Poate o găsise un măturător. Poate se rostogolise sub un tufiș. Nu-mi păsa. Verigheta fusese despre o promisiune care nu existase. Iar scaunul de la fereastră era despre locul pe care mi-l lăsasem mie.
Am coborât piciorușul pe material și am tras prima cusătură.
Nu mă mai potriveam după tiparul altcuiva.
