16 iunie 1984
Astăzi, chiar în ziua înmormântării Lenuței, tata n-a vărsat nicio lacrimă. Am auzit-o pe tanti Tușa șoptindu-i la ureche vecinei sale Viorica: Vezi, eu mereu am zis, nu a iubit-o Niculiță pe Lena.
Viorica oftează: Lasă, ce mai contează acum? Au rămas copiii orfani cu așa tată…
O să vezi tu, tot pe Saveta o să o ia de nevastă, ține minte ce-ți spun, a făcut pronostic Tușa.
Cum adică, pe Saveta? Ce-i ea lui? Păi Georgeta a fost marea lui dragoste, sau ai uitat cum umblau pe la șură? Saveta nu se va băga în familie cu el. Ea are bărbatul și copiii ei, și apoi nu s-o fi gândit la el de mult.
De parcă tu știi! zice Tușa. La Saveta soțul e gospodar, la ce i-ar trebui Nicu cu copiii lui? Dar Georgeta trăiește chinuită cu Vasile al ei, numai necazuri… și-apoi, fetele ca ea, repede uită necazurile…
Lenuța a fost înmormântată. Noi, gemenii, Maria și Ilie, abia împlinisem opt ani. Mama se căsătorise cu tata din dragoste mare, dar până la urmă nici ea nu știa dacă Niculiță a iubit-o vreodată cu adevărat. Cum nu știa nici nimeni din sat.
Se șușotea că mama ar fi rămas însărcinată și de aceea tata a fost obligat să o ia. Prima fată, Cătălina, s-a născut prematur și n-a trăit mult, iar apoi, ani de zile, mama n-a mai putut avea copii.
Tatăl nostru, Niculiță, era mereu morocănos. Vorbea puțin. Țăranul îi zicea Lupul Singuratic, că prea era aspru la vorbă și zgârcit la mângâieri. Cine putea să știe, dacă nu mama?
Totuși, Dumnezeu a avut milă de noi. După multe rugăciuni, mama a primit darul gemenilor: Maria, mai închisă, tăcută, toată firea tatălui, și Ilie, blând, suflet mare, tot pe mama o moștenise. Maria nu vorbea mult, ținea totul în ea, dar de tată era mai apropiată, semănau la fire amândoi.
Când Niculiță lucra la grajd sau la atelier, Maria roia pe lângă el, asculta povețele despre viață. Ilie era tot pe lângă mama aduna apă cu băldăul, ajuta la micul curățenie cât putea el. Nu cred că mama a înțeles-o vreodată pe Maria, dar de Ilie era legată cu tot sufletul.
Înainte să moară, mama i-a spus lui Ilie:
Să-i ai grijă de sora ta, să n-o necăjești. Tu ești băiatul casei de-acum, și trebuie să o aperi. E mai mică, are nevoie de tine.
Dar tata? a întrebat Ilie, cu ochii mari.
Ce să spun, dragule… viața ne va arăta.
Atunci să nu mori, mamă, că fără tine nu putem…, plângea Ilie.
Ah, băiatul meu, de-ar ține de mine asta…, a oftat mama. A spus și a doua zi nu mai era printre noi.
Tata a vegheat-o în tăcere, cu mâinile crăpate de muncă ținând mâna ei, fără niciun suspin, fără lacrimi s-a cocoșat, s-a întunecat și a îmbătrânit dintr-odată. Așa a rămas.
Viața a intrat iar pe făgaș. Maria s-a străduit să preia grijile casei. Încerca să gătească, să deretice prin ogradă, dar era mică, nu se pricepea. Vinea tușa Natașa, sora lui tata, și o învăța cum să pună masa, să facă ordine.
Tușă Natașa, crezi că tata o să-și ia altă nevastă? a întrebat Maria odată.
Nu știu, draga tușii, ce-i în mintea lui Niculiță. Mie nu mi-a spus nimic.
Tușa Natașa avea și ea copii și bărbat gospodar, pe Vasile. O familie frumoasă tare.
Și dacă s-o întâmpla, ai să ne iei tu la tine?
Nu mai spune vrute și nevrute! Tata vostru vă iubește, n-o să vă lase de izbeliște!
Între timp, în sat deja umblau vorbe că Niculiță s-ar fi apropiat iarăși de Georgeta, fosta iubită din tinerețe.
Vai, iar a făcut Georgeta nebunii cu Nicu, și-a uitat de familie. Ce băbăieți ciudați… Viorica spunea la magazinul sătesc, în timp ce președintele CAP-ului, domnul Mihai Vlad, le alunga.
Babele tot la bârfit! N-aveți treabă. Pe om nu-l știți cu adevărat, dar vă grăbiți să-l judecați! a zis el apăsat.
Adevărul e că între Niculiță și Georgeta, cândva o dragoste aprinsă, cât pentru un roman întreg. Numai că atunci el a fost trimis cu munca la alt sat, la Gălești, să ajute la semănători. Era plecat două luni, iar Georgeta s-a legat cu Vasile Popușoi.
Niculiță a aflat la întoarcere, s-a bătut cu Vasile, apoi n-a mai vorbit cu Georgeta. Ea până la urmă s-a măritat cu Popușoi, dar nu i-a mers bine: el bea, umbla după alte femei, și Georgeta plângea că nu l-a ținut aproape pe Niculiță cel harnic, care n-a pus gura pe băutură niciodată, dar era tare tăcut.
De-atunci oamenii au observat că Niculiță se apropie de Lenuța. Lenuța înflorise lângă el, toți satul îi punea ca pildă. Uite ce face dragostea din om, se mira lumea.
Lenuța l-a iubit pe Niculiță cu suflet curat, dar mereu tăcea. Nimeni nu îi dădea nici o șansă nici mama ei bătrână, nici neamul lui Niculiță. Suferea femeia în tăcere și de bârfele despre mama ei, Tinca, care fusese iubita președintelui de CAP, rămasă singură toată viața, și lumea o ocolea. Dar Lenuța nu era ca mama ei, ci om blând, deștept, cuminte.
Vecina Anica Perianu zicea tututor: Vai, săraca Lena, n-o s-o iubească Niculiță niciodată, o să sufere toată viața cu el…
Ciudat lucru ca, deși nu o arăta, Niculiță i-a fost credincios, nu s-a auzit nimic rușinos în casă la ei. Au trăit împreună 15 ani fără ceartă. Oamenii s-au obișnuit până ce Lena a început să se stingă anul trecut, cu o boală grea, la care nu e leac.
Într-o zi, după lucru, îl ajunge Georgeta pe Niculiță. Nicule, vrei să vin la o cafea?… Ți-am adus plăcinte calde, copiilor. Niculiță însă a respins-o Natașa le-a făcut azi și ne-a și lăsat.
Măcar de-ai veni la moară diseară, ca pe vremuri
Ce rost are? Ce-a fost, a fost, Georgeto. Îmi iubesc copiii. Pe Lena am iubit-o….. Dar ea nu se mai întoarce zice Georgeta.
Dragostea nu moare niciodată!, spune femeia.
Nu ai iubit-o, de ciudă ai luat-o de nevastă.
Georgeto, mergi acasă, răspunde abia șoptit Niculiță.
Și pleacă, fără să se uite în urmă, spre copii.
Anii au trecut. Eu și Ilie am crescut. Tușa Natașa încă venea să ne vadă, și-mi spunea: Marie, am auzit că te vezi cu Gheorghe Cojocaru
Da, și ce-i cu asta?, zic eu, acum fată în toată firea. Ce de frumoasă ești, mi-a trecut prin cap că gândește tușa.
Ai grijă doar, fetițo, să nu-ți pară rău
De ce?
Știi și tu, nu mai ești copil.
Tușică, îl iubesc, nu-i alt om pe lume pentru mine!
Eh, așa crezi tu dar știi tu dacă și Gheorghe te iubește la fel?
Dacă mă va înșela vreodată, n-o să mai pot iubi pe nimeni niciodată.
Asta pot s-o cred, a oftat Natașa.
Seara, stăteam eu și Ilie și-l așteptam pe tata de la CAP.
Tare târzie-i azi… zice Ilie.
Azi e vineri.
Și?
În zilele astea, el se duce la mormânt la mama.
De unde știi?
Măi, Ilie, dacă nu simți sufletul tatei, n-ai înțeles nimic până acum
Am mers încet spre cimitir, pe după grădini. L-am zărit aplecat lângă cruce, vorbind cu mama.
Lenuța, uite așa… curând o mărităm pe Maria… Zestre i-am strâns, Natașa m-a ajutat… Altminteri, trăim din ce putem… De iertat iartă-mă, Lenuță, că nu ți-am spus niciodată cuvinte dulci. Dar inima mea ți le-a spus destule. N-am fost bun la vorbe, eu doar cu sufletul am putut…, murmura Niculiță.
Eu m-am uitat la Ilie. Ochii îi erau plini de lacrimi.
