Fata cu o singură fotografie
Am văzut-o chiar din prima zi.
Stătea pe patul de la marginea sălii, lângă perete, și ținea ceva în mână. Nu se mișca. Nu se uita înapoi, nici când era gălăgie și aici era mereu forfotă: cineva se certa la bucătărie, cineva tușea în colț, radioul de pe pervaz murmura prognoza meteo. Ea stătea așa, iar în sala cu treizeci de paturi părea că nici nu e acolo.
Am lăsat cutia cu cărți pe jos și m-am apropiat de Raluca.
Cine e? am întrebat.
Raluca nu s-a întors. Împărțea seturi de lenjerie pe cărucior și număra mișcat din buze. Treizeci și opt de ani, coordonatoarea adăpostului, obosită de toate încă înainte de prânz.
Doinița. E aici de patru luni. Nu scoate niciun cuvânt. Cu nimeni.
Deloc?
Deloc. Mănâncă, doarme, se spală. Și stă așa. Cu chestia aia în mână. Prima oară am crezut că e o iconiță. Nu, fotografie.
Are acte?
Nicio hârtie. Nici buletin, nici asigurare, nici pensie. Am încercat să o ajutăm să le refacă a refuzat. Fără vorbe. A dat doar din cap și s-a întors.
Am privit-o pe Doinița. Strângea în palmă ceva mic, cât o poză de mână. Colţurile erau răsucite spre interior, pete maronii de apă. Și se uita la fotografie cum te uiţi prin geamul trenului, noaptea, când se vede doar reflexia ta.
Am douăzeci și șase de ani. Studiez la fără frecvență asistență socială. Vin de trei ori pe săptămână aici, la Malul cald. Adăpost pentru persoane fără locuinţă, la etajul trei al unui fost cămin din cartierul Telecentru. Miros de clor și terci fiert. Geamurile dau spre parcarea supermarketului Profi. Noaptea, lumina galbenă de la firmă nu-i lasă pe unii să adoarmă, se plâng doamnele de pe paturile de la fereastră. Aici locuiesc oameni care nu au adresă. Când îi întrebi unde stați răspund cu tăcere.
Eu nu vin doar că trebuie pentru școală. Vin pentru că bunica mea a trăit singură, trei ani, într-o garsonieră mică din Piatra Neamț. O sunam duminica. Zece minute, uneori cincisprezece. Credeam că ajunge. Credeam că se descurcă. Când am venit la înmormântare, vecina, tanti Tamara, m-a prins de mână și mi-a spus: Zi de zi ieșea pe palier. Stătea lângă balustradă. Aștepta să vină cineva. Mai stăteam și eu cu ea cât puteam. Dar nu eram tu.
Și n-am mai vrut să întârzii. Niciodată. La nimeni.
Am așezat cărțile pe masa din hol. Polițiste, romane, niște poezii. Rodica Ojog-Brașoveanu, Ileana Vulpescu, Cella Serghi ce se citește, nu doar ce se așază pe raft. Una am pus-o separat Vocea de după zid, Andrei Vântu. Era de la anticariat, scris cu pixul 15 lei pe pagina de gardă. Nici n-am băgat de seamă autorul. Am scos cartea și-am pus-o lângă romane.
Doinița nu s-a apropiat de masă. Nici restul femeilor de la capăt aici cărțile se iau când nu te vede nimeni. Seara, teancul era cu trei mai mic. Vocea de după zid rămăsese neatinsă.
Și-a rămas acolo și a doua zi.
***
După o săptămână am adus ceai.
Nu în sala de masă, nu la bucătărie, la căni de plastic și zahăr în plic. Am turnat două pahare din termosul de acasă cu mentă, ca la bunica și m-am așezat lângă Doinița. Am pus una din căni pe noptiera ei.
Nu s-a uitat la mine.
Am stat și am tăcut. Mi-am băut ceaiul. Mirosul mentei aducea vară. Zece minute am stat. Pe urmă m-am ridicat și am plecat. Cana pe noptieră a rămas neatinsă.
A doua zi la fel. Două căni, liniște, mentă. A treia zi, Doinița a luat cana. Nu a spus mulțumesc. Nu a dat din cap. Doar a luat paharul și a băut cu înghițituri mici, ținând paharul cu ambele mâini. Așa beau oamenii cărora nu ceaiul le e cald, ci palmele care îl acoperă.
I-am observat mâinile. Degete lungi, cu încheieturi pronunțate. Unghii scurte, dar rotunde, tăiate drept și curat. Se îngrijea singură, și aici, în sala cu treizeci de paturi, unde cei mai mulți au uitat de igienă, în afară de orarul micului dejun.
Raluca îmi spunea: Nu te aștepta. Unii nu se mai întorc. Se duc departe în ei, fără cale înapoi. Am văzut zeci așa. După șase luni dăm actele la Primărie, o mută la cămin social. De acolo, nu-i mai treaba noastră.
Dar eu am observat ceva ce Raluca nu vedea. Sau nu considera important.
Doinița își aranja patul, în fiecare dimineață, meticulos. Fixa colțurile, așeza pătura să nu aibă nicio cută. Paltonul bleumarin, din stofă, cu buzunar peticit la milimetru îl punea mereu pe scaun din același gest. Peticele cusute dens, la distanță fixă, milimetric. Îl peticea cineva obișnuit cu regulile, cu ordinea, cu grija să fie totul la loc. Cineva care a ținut catalog, a corectat caiete, a știut mereu orarul.
Nu e omul care a renunțat.
A zecea zi, i-am adus cartea. Vocea de după zid, aceea. Am așezat-o pe noptieră, lângă ceaiul de mentă.
E frumoasă cartea asta, i-am zis. Am citit-o la cincisprezece ani.
Doinița s-a uitat la copertă. Și, pentru prima dată, ceva s-a schimbat pe chipul ei. Nu zâmbet. Nici urmă de zâmbet. Dar mușchiul obrazului a vibrat, iar degetele i-au atins cartea, s-au oprit pe titlu.
Și a luat-o.
Seara, când am ieșit pe ușă, m-am uitat înapoi. Doinița stătea pe pat, citea. Fotografia pe pernă, lângă tâmplă. Parcă avea nevoie de amândouă: trecutul lângă față și o poveste nouă, în mâini.
Pe stradă mi-era mai cald decât înăuntru.
Au trecut două săptămâni.
Veneam mereu cu ceai. Stăteam lângă Doinița. Tăceam sau vorbeam despre vreme, cărți, despre faptul că la patiseria din colț au adus cornuri cu vișine. Lucruri mici, inofensive, nimic personal, nimic dureros. Doinița asculta. Uneori dădea din cap. O singură dată s-a întors spre mine, când povesteam de Motanu, care stă prin curtea adăpostului și vine la bucătărie după resturi.
Apoi a vorbit.
Era marți, paisprezece martie. Afară zloata dintre zăpadă și ploaie, iar radioul spunea ceva de blocaje pe Șoseaua Chişinăului. Doinița a băut ceaiul, a pus paharul și a spus:
Vrei să știi ce-i în poză.
Nu întrebare. Fapt. Vocea profundă, articulată exact, fiecare cuvânt tăiat drept, fiecare consoană clară. Așa vorbesc cei care au stat în fața clasei douăzeci de ani și știu că dacă mănânci o silabă, nu te aud copiii din ultima bancă.
Doar dacă vreți să-mi arătați, am spus.
A tăcut. Cinci secunde, nu mai mult, dar mie mi s-au părut o eternitate. Apoi a scos poza din buzunarul paltonului cel cusut cu atâta grijă. Cu două degete, ca și cum ar scoate ceva fragil. Mi-a întins-o.
Boțită. Pete maronii de apă. Colțuri răsucite. În fotografie femeie la tablă, printre copii. Bluză deschisă la culoare, părul prins, mâinile pe umerii a doi băieți din prima bancă. Zâmbește larg, sincer, așa cum zâmbește cineva când nu știe că e fotografiat. Sau nu-i pasă, pentru că e bine. Copiii la fel, vreo cincisprezece, clasa a șasea. Un băiat cu șiretul desfăcut, o fată cu panglică albă în coadă.
Eu sunt, spune Doinița. Acum douăzeci și doi de ani.
M-am uitat la ea. Și la fotografie. În poză, o femeie de patruzeci de ani. Încrezătoare, luminoasă. Spatele drept, mâinile deprinse să țină creta. În fața mea altcineva, dar privirea aceeași. Directă. Ochi de om care vede, nu doar privește.
Am predat limba română douăzeci de ani. Școala 12, Chișinău.
Limba română?
Da. Din 86 până în 2020. Trei zeci și patru de ani. Pe urmă au închis școala. Reorganizare, a rostit fără amar, ca un diagnostic vechi, la care nu mai doare. Un an mai târziu a murit soțul, Victor. Atac cerebral. Nu am mai avut cum plăti ipoteca. Mi-au luat apartamentul.
Vorbea scurt, sec. Fapt după fapt, ca o listă. Fără detalii, fără pauze ca un doctor care citește diagnosticul, fără sentimente, ca să nu se piardă.
Am stat la cunoștințe. Un an. La o fostă colegă, pe urmă la cineva din facultate. Pe urmă mi-a fost rușine. Pentru toți. Și am plecat.
Dar fotografia?
Mi-a luat poza înapoi. A îndreptat colțurile, fiecare cută, cu aceeași grijă.
Să nu uit cine am fost. Ca să știu se poate să te întorci.
Simțeam secetă în gât. Nu de milă. De altceva. De cum o spunea drept, liniștit, ca pe o certitudine. Nu ca speranță. Ca un adevăr dovedit.
Doinița, copiii din fotografie? Cine sunt?
Elevii mei. Clasa a VI-a B, 2004. Unii sunt în străinătate. Unii s-au schimbat total. Un băiat… a ajuns scriitor. Am auzit la radio. Nu îi mai știu numele. Dar am recunoscut vocea.
Vocea?
Când era mic avea voce aparte. Tăcut, dar când recita poezii, toată clasa înlemnea. Și pe radio era același timbru. Eram în maxi-taxi, am auzit și am strâns tare de bară.
A pus fotografia la loc, în buzunar. Cu gestul obișnuit să verifice că e acolo.
Era retras. Tatăl a plecat devreme, mama lucra două schimburi, la fabrică de biscuiți. Vine după ore și stătea în clasă. Se făcea că citește istorie. De fapt, nu voia acasă. Eu nu îl alungam. Lăsam un măr pe masă. Și vorbeam. Despre cărți, personaje, de ce Raskolnikov merge la Sonia. Avea un singur fix: Doamnă învățătoare, dacă eroul nu se întoarce? Atunci ce e?. Și-i spuneam: Un erou adevărat mereu se întoarce. Chiar dacă durează mult.
A tăcut. Privea peretele. Nu la mine, nu în sală la ceva ce nu era acolo. La o clasă care nu mai există.
Eu am tăcut și eu. Pentru că, uneori, tăcerea e tot ce poți oferi.
***
Seara, la cafeneaua peste drum, mic loc cu cinci mese, miros de cafea măcinată și scorțișoară, laptopul pe masă, latte-ul rece. Căutam.
Școala 12, Chișinău. Absolvenți cunoscuți.
Nimic. Școala e închisă, clădirea e dată la centru de studii private. Site-ul șters. Pagina de facebook inactivă de doi ani. Dar am intrat în arhive, am găsit Elevii noștri. Trei nume. Un doctor în științe, director de fabrică și Andrei Vântu, scriitor.
Am căutat Andrei Vântu, scriitor.
Și m-am oprit.
Andrei Vântu. Treizeci și patru de ani. Trei romane. Premiul Cartea Mare a Basarabiei. Debut Vocea de după zid, 2015.
Vocea de după zid.
Cartea pe care o dădusem Doiniței.
Cartea pe care o citisem la cincisprezece ani.
M-am rezemat de spătar. Ospătărița a trecut și m-a întrebat dacă e totul bine. Am dat din cap. Nu era.
Îmi aduceam aminte cartea. Era despre un băiat singur, într-un oraș mic. Despre profesoară, care a văzut în el ce nu au văzut alții. Despre cum un cuvânt spus la timp poate să nu salveze în sens mare, dar să țină la un loc omul.
Am citit-o la cincisprezece ani, pe divan la bunica, în Piatra Neamț. Afară ploua, bunica fierbea compot de mere și eu citeam cu capul pe pernă brodată și am știut: vreau să aud oamenii. Să fiu lângă ei când contează. Nu mai târziu, nu prin telefon, nu zece minute duminica.
Din cauza acelei cărți am mers pe asistență socială. Nu din manuale, dintr-o poveste cu băiatul și profesoara care lăsa mere pe masă.
Am deschis un interviu cu Vântu din 2022 discută despre școală, Chișinău, mirosul de cretă, scârțâitul scaunelor după ore. Și despre ea.
Învațătoarea mea, Doinița. Singura care a văzut ceva în mine, când eu nu vedeam nimic. Prima carte am scris-o gândindu-mă la ea. La ce făcea rămânea, asculta. Nu pentru că era obligată. Fiindcă îi păsa.
Am deschis cartea on-line, ediția aniversară de zece ani. Prima pagină. Și atunci am văzut ce la cincisprezece ani nu băgasem în seamă.
D.M.C. învațătoarei care m-a ascultat.
D.M.C. Doinița Mihăilescu Culea.
M-am uitat pe ecran mult. Latte-ul era gheață. Închideau cafeneaua în jumătate de oră.
Femeia care l-a făcut scriitor pe Vântu. Femeia din cartea care m-a adus pe mine la asistență socială. Ea, care acum doarme pe patul unui adăpost. Fără buletin, fără pensie, fără nimic în afară de o poză mototolită, într-un buzunar cusut.
Am deschis telefonul și am intrat pe site-ul editurii care publica Vântu. Am găsit emailul de contact.
Am început să scriu:
Bună ziua. Mă numesc Elena. Sunt voluntară la adăpostul pentru persoane fără locuință din Chișinău. Acest mesaj e pentru Andrei Vântu. Știu cui ați dedicat ‘Vocea de după zid’. Doinița Mihăilescu Culea trăiește. E aici. Are poza clasei în care ați învățat, a VI-a B, 2004. Și încă își amintește de băiatul care citea poezii după ore și nu voia acasă.
Am atașat un instantaneu al fotografiei făcut cu telefonul, când Doinița mi-a arătat-o. Neclar, cu reflex de la bec, dar fețele se văd.
Am trimis.
Am închis laptopul. Mi-am strâns lucrurile. Am ieșit. Pe stradă bătea vânt, miros de asfalt ud și martie. Pe la stație, când am cotrobăit după card în buzunar, mi-am dat seama că-mi tremură mâinile.
Trei zile nu am primit răspuns.
Verificam emailul mereu. Nimic. Poate era la spam. Poate editura nu a trimis mesajul. Poate nu m-a crezut. Poate a crezut că e născocire.
Veneam la adăpost, beam ceai cu Doinița. Vorbea mai mult. Dar doar despre școală. Povestea elevii nu pe nume, ci pe întâmplări. O fată scria poezii, le ascundea în bancă. Eu le găseam și le puneam la loc, împreună cu o bomboană. Să știe că cineva citește. După un an a recitat la serbare. Îi tremurau mâinile, vocea, dar nu s-a oprit. Sau: Un băiat se bătea zilnic, cu oricine, fără motiv. Avea pumnii juliți, profesorii îl evitau. I-am dat ‘Micul prinț. Nu s-a oprit imediat. După o lună a venit și m-a întrebat: ‘Doamnă, și Vulpea tot singură era?’
Vorbea despre ei ca și cum ar fi fost ieri.
Mă întrebam: cum uită cineva omul care nu te uită?
A patra zi, a venit răspunsul.
Eram în rutieră, telefonul a vibrat. Răspuns personal, nu de la editură. Emailul lui direct: Andrei Vântu. Trei rânduri:
Elena, am primit mesajul. Vin. Spuneți-mi când pot să ajung. O caut pe Doinița de patru ani. Mi s-a spus că școala s-a închis, nu știa nimeni de ea. Niciun telefon nu mai mergea. Adresa veche altcineva. Gata, drum închis. Nu știam. Mulțumesc că m-ați găsit.
Patru ani. A căutat-o patru ani. Nu a găsit-o. Pentru că Doinița deja nu mai era nicăieri.
Am recitit mesajul. I-am scris ora și adresa adăpostului.
Cel mai greu era să-i spun Doiniței.
***
Am venit dimineața, vineri. Doinița stătea pe locul obișnuit, fotografia în mâini. Paltonul pe scaun. Pe podea, soare de primăvară, dungi aurii. Cineva în capăt pusese radio, o voce de femeie cânta ceva despre trandafiri albi.
M-am așezat iar. Am pus ceai. Doinița a luat paharul.
Doinița, trebuie să vă spun ceva.
S-a uitat la mine. Aștepta.
L-am găsit pe elevul dumneavoastră, cel care scrie cărți. Andrei Vântu. A scris ‘Vocea de după zid’, cea pe care ați citit-o. Vrea să vină. La dumneavoastră.
Nu s-a mișcat. Cana i-a stat lângă gură. Tăcere. Chiar și radioul s-a oprit exact atunci.
Apoi încet:
Nu.
Doinița, vă rog
Nu. Nu vreau să mă vadă așa. Aici. Pe patul ăsta. În paltonul ăsta. Nu.
A plecat capul. Și i-am văzut mâinile pentru prima oară în săptămânile astea strânse. Degetele i-au albit la încheieturi. Cana i-a scăpat, am prins-o.
Eu am douăzeci și șase de ani și nu găseam cuvinte. Aveam în față o femeie care a învățat atâtea generații să găsească formula potrivită și acum nu găseam nici una. Toate păreau prea mici.
Și mi-am amintit.
Mi-ați spus: Să ți minte se poate întoarce.
A ridicat capul.
Dumneavoastră ați spus. Nu eu. Dumneavoastră. Vă uitați mereu la poza asta, fiindcă credeți că se poate reveni. Și iată, el vine. Nu v-a uitat, Doinița. Patru ani v-a căutat. Patru ani. Numărul de telefon, vechea adresă le-a căutat pe toate. Nu v-a găsit. Dar nu a uitat.
Se uita la mine. Și simțeam un nod înăuntru, adânc. Parcă ceva se dădea la o parte, o coardă întinsă zilnic, să nu cadă.
Patru ani? a murmurat.
Patru.
A privit din nou poza. A trecut cu degetul peste băiatul slab din rândul doi, cu părul brunet, puțin mai mic ca alții.
El. Andrei. Era la banca a treia, la geam. Și mereu se uita afară, ca și cum acolo ar fi mai interesant. Dar dacă-l chemam la tablă, recita de uitam să respir.
A pliat poza. A pus-o în buzunar. A spus:
Bine.
Andrei a venit sâmbătă.
L-am așteptat la intrare. A coborât din taxi înalt, palton închis la culoare, bronz discret om obișnuit să lucreze afară. Avea în brațe o pungă de hârtie, ceva pătrat și plat.
Elena? a întrebat.
Da.
Mulțumesc, a spus. Și se vedea că îi era greu să vorbească. Nu de emoție. De o greutate acumulată patru ani. De vină.
L-am dus în sală. Doinița era la patul ei. Nu era așezată se ridicase. Paltonul pe umeri, poza în buzunar. Spatele drept, ca la tablă.
Andrei s-a oprit la trei pași.
Doamnă Doinița?
A dat din cap.
A mai făcut un pas.
Știu că sunteți dumneavoastră. După voce. Întotdeauna spuneți bine așa, scurt. Și zâmbiți într-un colț.
Doinița se uita la el. Atât. A tremurat puțin bărbia. Atât.
Ai crescut, Andrei.
Am crescut, a spus el. Am crescut și am scris o carte. Despre dumneavoastră. ‘Vocea de după zid’ este pentru dumneavoastră. Singurul om care m-a auzit când ceilalți nu.
A scos cartea din pungă. Volum legat, ediția aniversară. A deschis la prima pagină.
D.M.C. învațătoarei care m-a ascultat.
Pentru dumneavoastră, întotdeauna a fost așa.
Doinița a luat cartea. A strâns-o la piept cu ambele mâini. A închis ochii.
M-am tras spre ușă. Era momentul lor. Nu al meu.
Andrei s-a așezat lângă ea pe pat. Au stat mult de vorbă o oră, poate mai bine. De la ușă nu se auzeau cuvintele sala e lungă, iar radioul pornise iarăși. Dar am văzut cum râde Doinița. Pentru prima dată în cinci luni. Râdea, acoperind gura cu palma, așa cum fac femeile care nu mai știu să râdă. Și Andrei la fel. Pe urmă au tăcut, el și-a pus mâna pe buzunarul peticit, peste fotografie.
Apoi m-a chemat.
Elena, veniți.
M-am apropiat.
Doamna Doinița mi-a spus că i-ați adus cartea. Fără să știți cine sunt.
Da, era la anticariat. Din întâmplare.
Că ați citit-o la cincisprezece ani.
Da.
M-a privit. Avea ochi întunecați, și în ei ceva nespus. Nu mirare. Nu bucurie. Mai mult.
Înțelegeți ce se întâmplă?
Înțelegeam. Doinița i-a dăruit limbajul. El a scris cartea. Cartea a ajuns la mine, pe canapeaua bunicii. Am ajuns voluntar. Am găsit-o pe Doinița.
Cercul.
Înțeleg, am spus.
Andrei s-a ridicat.
Doamnă, nu rămâneți aici. Vreau să vă ajut. Cu acte, cu loc, cu serviciu dacă doriți.
Nu vreau milă, a răspuns Doinița. Glas de învățătoare.
Nu e milă, a spus el. E datoria mea. Mi-ați dat profesia. Mi-ați dat limbaj. Mi-ați lăsat măr pe masă, să nu mă duc într-un apartament gol. Am treizeci și patru de ani, trei cărți, premiu, casă la țară. Iar dumneavoastră sunteți aici. Nu e corect. Și vreau să îndrept.
Doinița nu l-a slăbit din ochi.
Nu într-o zi, nici într-o săptămână. Cât durează: acte, cameră, timp. Nu dispar. Am dispărut o dată, când nu am mai avut numărul și n-am găsit. Nu mai dispar.
Privirea ei era ca pe fotografie. Dreaptă. Sinceră. A profesorului care simte dacă spui adevărul sau repeți lecția.
Bine, a spus.
Și a zâmbit. Într-un colț de gură.
***
A trecut o lună.
Am urcat la etajul doi în blocul vechi de cărămidă din Telecentru. Aceeași zonă, zece minute de adăpost. Apartament comun, trei camere, un coridor, bicicletă la perete și miros de ceapă prăjită de la bucătari vecini. Doinița stă în camera de la capăt, cu fereastră spre curte.
Ușa era deschisă.
Camera mică. Pat, scaun, noptieră, raft de cărți. Curățenie. Pe pervaz, trei cărți, teanc. Pe umeraș paltonul ei. Cel albastru, de stofă groasă. Buzunarul peticit, dar gol.
Pentru că fotografia stă pe noptieră. În ramă. Simplă, de lemn. Dar poza nu mai e șifonată a întins-o, sub sticlă arată altfel. Nu ca o amintire rușinoasă de ascuns în buzunar. Ci ca parte din prezent. Ceva care stă la vedere.
Doinița citea la fereastră. A ridicat privirea.
Ceai? m-a întrebat.
Da, am zis.
S-a ridicat. Am auzit cum întreabă vecina pe hol: Bună dimineața, tanti Valentina. Fierbătorul e liber? Vocea clară, dar luminoasă. Parcă i s-a ridicat povara de pe cuvinte.
Am privit fotografia în ramă. Femeia la tablă, copii în jur. Băiatul din rândul doi, slab, care a ajuns scriitor. Învățătoarea ajunsă fără adăpost. Și nu mai e.
Andrei și-a ținut promisiunea. Actele s-au refăcut în trei săptămâni, cu avocat care se ocupă cu cazuri grele. Buletin, asigurare, pensie. Camera i-a găsit-o Raluca avea cunoștințe la Primărie. Andrei a plătit chiria jumătate de an. Doinița a depus deja dosar pentru bibliotecară la Biblioteca raională din sectorul Botanica Raluca a ajutat cu acte și recomandare.
A venit cu două căni și ceai de mentă. Ca atunci în adăpost, doar că invers: eu primeam ceaiul.
Mulțumesc, am zis.
Pentru ceai?
Pentru cuvinte. Pentru că se poate întoarce.
S-a așezat în față. Avea altă bluză acum deschisă la culoare, cu guler mic, ca-n poză.
Să știi, a spus, întors nu înseamnă acolo unde-ai fost. Nu la școala 12. Nu în Chișinău. Nu în 2004. Întors e acolo unde ești tu cu adevărat. Am crezut că fotografia e doar despre trecut. Dar e despre viitor. Despre ce a rămas întreg înăuntru, când înafara s-a dărâmat.
S-a uitat la poză. Apoi la mine. Și am priceput: acum privește spre oameni, nu spre fotografie. S-a întors.
Am terminat ceaiul. M-am ridicat.
Vin joi, am spus.
Te aștept, mi-a răspuns. Am să fiu aici.
Două cuvinte. Am să fiu. Pentru cineva care jumătate de an n-a avut adresă, înseamnă totul.
Am ieșit afară. Aprilie, miros de pământ umed și crud verde gardul viu deja are frunze mici, tinere, ca în desenele copiilor. Mă gândeam că la cincisprezece ani o carte mi-a dat drumul spre a fi aproape de oameni, când trebuie.
Și iată că sunt. Aproape.
Fotografia stă pe noptieră. Nu în buzunar, nu strânsă în palmă. În ramă, la vedere. Și femeia zâmbește larg, ca un om care se simte bine.
Așa cum a zâmbit Doinița, acum cinci minute, când mi-a turnat ceai.
Se poate întoarce. Mi-a dovedit.
