Fără cuvinte în plus
27 martie
Mă așez relaxat pe spătarul scaunului, simțindu-mă în sfârșit eliberat după o cină copioasă la restaurantul din centrul Chișinăului. Privirea mea lunecă spre Adina, care tocmai duce un pahar de Fetească albă la buze. Lumina caldă și domoală a lămpilor din local îi accentuează trăsăturile fine obrazul ușor aprins, ochii vii, cu sclipiri blânde, parcă reflectând tocmai intimitatea serii.
Ți-a plăcut? întreb, încercând să-mi ascund emoțiile în spatele tonului lejer, ca și cum întrebarea mi-a scăpat printre vorbe.
Zâmbește larg. Își pune cu grijă paharul pe masă și dă ușor din cap.
Da, tare mult. De fiecare dată nimerim un loc atât de plăcut. Știi mereu să mă surprinzi, spune și lasă ochii să alunece pe deasupra fețelor discrete din jur.
Îi răspund cu un picior de cap, calm, căci am ales locul tocmai pentru acest aer firesc, fără fițe și fără strictețe sobră. Lumina e liniștitoare, muzica abia se simte, iar chelnerii se mișcă fără grabă, cu firească politețe, ca și cum fiecare gest s-ar potrivi perfect în decorul locului.
În ultimele șase luni o adusesem pe Adina aici de cinci ori, de fiecare dată lăsându-mi o amintire caldă, nu doar despre bucate, dar și despre ceva aparte, o atmosferă în care tăcerile nu apăsau, iar conversațiile curgeau firesc. Niciodată nu am calculat prea mult nota la final, am pus mereu banii pe masă (în lei moldovenești, firește) fără să clipesc.
Am tot stat și m-am gândit, zice Adina, în timp ce-și rulează absent o șervețel între degete. N-ar fi rău să dăm o fugă la Orheiul Vechi în weekend. Parcă s-a lăsat o monotonie și pe la noi
Vedem. Cu serviciul nu-i prea ușor perioada asta, știi bine.
Întrebarea îi taie pentru o clipă zâmbetul. În ochi i se citește o nemulțumire fugară, pe care însă o ascunde rapid în spatele unei noi măști de bună dispoziție.
Mda tu mereu responsabil, punctează, cu aere de condescendență jucăușă.
Un chelner cu accent ușor ardelean ne lasă meniul de deserturi. Când, fără vorbe, comand prăjitura lor de casă și încă o sticlă de vin, simt grija că plutește ceva nespus între mine și Adina.
Atinge absent gura paharului, sticla tremură ușor pe notele melodiei din fundal. Întâlnesc privirea ei, neliniștită:
Ești cam absent în seara asta, murmură, încet, cât să nu ne audă nimeni.
Sunt doar obosit, la birou e haos total. Și atât. Adevărat, dar nu tot adevărul.
Realitatea e că, în urmă cu câteva zile, absolut întâmplător, am descoperit contul ei pe o rețea socială despre care nu știam nimic. Niciun secret urât, nicio trădare evidentă dar printre postări banale erau poze cu ea la braț cu un tip la costum scump. Sub o fotografie: Cel mai atent, sub alta: Inspiratorul meu. Coincidența datelor cu serile ei încărcate n-a trecut neobservată.
Am încercat să nu cred poate-s amici, poate-s colegi. M-am mai uitat, din curiozitate, și la alt tip care-i comentase la o poză din același restaurant: Ești minunată, abia aștept să te revăd, plus un emoticon cu inimioară.
N-am făcut scandal. N-am cerut explicații, n-am ridicat vocea. Am decis să termin povestea aici nu în liniște totală, ci așa încât să țină minte momentul și diferența dintre o mică ceartă și o despărțire clară.
Cina s-a sfârșit. Chelnerul vine, zâmbetul lui protocolar abia se clatină la vederea notei consistentă, să fie clar. Scot portofelul, mulțumesc, calculez rapid suma; ridic privirea și o privesc fără nicio umbră, fără zâmbet, fără obișnuita dulceață.
Știi ceva? Îmi plătesc doar partea mea. Tu ți-o achiți singură, spun, aproape banal, ca un fapt obișnuit.
Adina se înroșește pe loc. Mâinile ei, relaxate până acum, se strâng nervos pe fața de masă. Vrea să spună ceva, dar nu găsește niciun cuvânt potrivit.
Radu, nu-i ok, reușește să îngâne, forțând o falsă seninătate.
Nu glumesc, răspund calm. Pun nota în fața ei. Ce, n-ai suma la tine? Sună pe cineva. Poate pe vreun Mihai, să zicem. Credeai că nu aflu? Că pot fi folosit?
Ochii ei se măresc de uimire și revoltă.
Nu înțeleg despre ce vorbești, zice, deși nici ea nu crede replica.
Atunci mă duc. Te descurci, mă ridic și las pe masă bancnote cât partea mea din nota de peste 700 de lei. Merg către ieșire, nici măcar nu mă uit în urmă când aud vocea ei tremurată vorbind cu chelnerul.
Dincolo de ușă, inspir adânc. Simt cum greutatea ce mi-a apăsat sufletul se dizolvă. Gata. S-a rupt definitiv ceva din mine.
Făcând pași lenți pe strada centrală, cu mâinile în buzunare, văd felinarele aruncând pe asfalt cercuri galbene-timide, vitrinele strălucind vesel, oamenii grăbiți sau visători ticluind propriile scenarii de seară. E liniște și firesc. Mă mir cât de ciudat e destinul omului: acum o lună eram sigur că Adina e aleasa, așa imperfectă cum o vedeam eu, dar specială.
Îmi amintesc cum alegeam pentru ea cadouri mereu studiind modelele de telefoane, întrebând sfaturi despre nuanțe, despre funcții. Parcă și văd bucuria ei când a primit brățara de aur, emoțiile la abonamentul la cosmetică, îmbrățișările calde când îi ofeream ceva doar pentru ea.
Acum însă, realizez: era doar un joc. Nu al meu, al ei. Nu simt ură, nu am resentimente, doar un fel de amar ca după un cafea răcită.
Telefonul vibrează. E mesaj de la Adina: Ți-a fost greu să spui s-a terminat? Cam urât totuși.
Privesc absent vitrina unei librării, un perete plin de cotoare colorate. Scriu cu un zâmbet abia schițat: Am spus fix asta. O trimit și blochez telefonul. Am spus tot.
E prima seară în multe luni în care nu am niciun chef să vorbesc cu nimeni, nici să răspund la mesaje, nici să argumentez. Vreau doar să mă opresc, să mă pun pe barul meu preferat și să privesc pe geam. Să merg acasă, să ascult muzica care ei nu-i plăcea deloc și să adorm fără grija dimineții.
Alegerea e a mea, și asta mă liniștește.
***
28 martie, dimineața
Azi nu am așteptat alarma. În apartament e liniște, iar foșnetul Chișinăului trezit umple deja străzile. Mă întind leneș. Atmosfera e neașteptat de lejeră, am fără să vreau impresia că pur și simplu nu mai e nimic ce să apese. Parcă după o ploaie aprigă s-a arătat soarele.
Fac o cafea tare, deschid balconul. Mașini, râsete de copii de la școala de peste drum, miros de cafea și de ploaie rămasă peste oraș toate mă umplu de o liniște caldă. Telefonul șade pe masă, dar nu-l ating. Vreau să prelungesc sentimentul acesta de detașare, direct, fără mesaje, fără nicio apăsare.
La prânz îmi permit să citesc notificările. Sunt doar subiecte de la servi, vreo două mesaje de la colegi, încă unul nevăzut de la Adina, pe care îl șterg fără remușcare.
În schimb, tastez numărul lui Vlad, vechiul meu prieten:
Salut! Ce zici de o bere la barul de lângă “Teatru”? Nu ne-am mai văzut de luni bune!
Răspunsul lui vine în stilul caracteristic: entuziast, direct, cu un râs sănătos în fundal. Ne adunăm repede la masa de lângă geam și, cum mă așez, Vlad își trimite degetele pe paharul de bere deja aburit.
Ce-i cu tine, măi Radu? Arăți parcă ți-au ieșit norii din cap, mă iscodește șugubăț.
Ridic din umeri și-i povestesc pe scurt ce s-a întâmplat ieri, fără să trântesc detalii dramatice, doar faptele.
Vlad ascultă cu atenție, sorbind tacticos din bere. După poveste, zice:
Frate, ai făcut bine. Câteodată e nevoie de o pauză, altfel te îneci în noroiul ăla care nu e al tău. Și dacă spui că ai văzut tot ce-ți trebuie, e clar.
Așa simt, spun. O să mă ocup de ale mele, poate fug undeva departe de tot… De Crăciun, cine știe?
Bun așa! Apropo, verișoara mea din Sibiu zice că se face un festival de jazz la Cluj, tare fain. Hai să mergem să ne clătim capul!
Simt cum mă înmoi oraș nou, atmosferă altfel, muzică, străzi necunoscute Poate a venit vremea unui început. Accept fără ezitare, amânând doar pentru o săptămână să-mi rezolv treburile.
Vlad râde fericit, știind că m-am întors puțin la bucuria de altădată. Și chiar așa simt: parcă ceva încolțește, la început timid, apoi cu tot mai mult curaj.
***
Festivalul de jazz de la Cluj a fost uimitor. Am cutreierat orașul împreună cu Vlad: am încercat cafenele mici, am admirat clădiri vechi, am ascultat pe saxofoniștii de pe podurile peste Someș. Plimbările printre ploaia de seară și cheful de a trăi m-au făcut să simt din nou că lumea e mare și frumoasă.
Într-o seară, la barul cu vedere spre Piața Unirii, mi-am dat seama cu uimire că nu mă mai gândesc la Adina. Era ca și cum un nod s-a desfăcut eram pur și simplu acolo, în prezent, și eram mulțumit.
Vlad m-a întrebat, râzând, la un moment dat, La ce visezi, măi Radu? I-am răspuns fără să gândesc mult:
Că pot, în sfârșit, să respir liber.
***
Întors acasă, nu am vrut să-mi spun că trebuie să revin la normal. Am început să schimb lucruri mici: am ieșit mai des cu prietenii, am mers la bazin (învăț cu răbdare să înot bine, nu doar să mă țin la suprafață), am început să răsfoiesc lecții de spaniolă, așa, doar de plăcere.
La serviciu, noile proiecte mi-au prins bine, iar ieșirile cu colegii sau grătarele de la marginea orașului m-au făcut să mă simt parte dintr-un grup viu, nepretențios, sincer.
Sâmbăta mergeam la film în parcul Valea Morilor, cu plapuma mea galbenă și un termos de ceai aromat. Ascultam râsete, simțeam briza proaspătă și, privind spre cer, înțelegeam că viața înseamnă și clipele acelea mărunte.
***
Târziu, într-o seară de toamnă, la finalul unui film pe iarbă, o fată necunoscută mi-a ieșit în cale. Avea părul blond răvășit de vânt, fular gros și, mai ales, privirea vie.
Te-am văzut mereu la cinele astea din parc, zice râzând. Și eu ador filmele văzute pe afară.
Îmi întinde mâna:
Eu sunt Viorica.
Numai nume românesc. Zâmbetul ei cald m-a făcut să nu mai am nici rămășițe de vechi povești. Ne-am prezentat, am vorbit despre cinema, oraș, despre Chișinău, despre festivaluri, despre locuri ascunse.
Ne-am despărțit cu telefoane schimbate, fără planuri precise, dar amândoi cu acel zâmbet al oamenilor care știu să lase lucrurile să curgă.
Pe drum spre casă am simțit în stomac un strop de nerăbdare nu pentru ce va fi, ci pentru cum încep lucrurile când nu mai ai nimic de demonstrat.
***
A doua zi, într-o dimineață cu ploaie subțire, am pus repede un mesaj: Salut, hai la un film sâmbătă plouă, așa că de data asta la cinema. Răspunsul a venit instant: Perfect, dar vreau ceva vesel am nevoie de râs.
Am zâmbit. Totul părea așa de simplu și de natural M-am bucurat fără să mă gândesc la ce va fi. Pentru prima dată după multă vreme, aveam impresia că totul abia începe.
Viorica la fel după o zi reușită la serviciu, a citit mesajul meu și a râs pentru sine, căutând în dulap haine confortabile pentru un date la cinema, nu pentru vreo gală.
Sâmbăta a venit cu cer senin și o prospețime de nou început. Ne-am întâlnit la cinema, ne-am scufundat în râsete și nu ne-am grăbit să ne întoarcem acasă, ci am hoinărit pe străzi, discutând despre cărți, cafea, visuri și destinații.
Poate într-o zi ajungem în Spania sau Japonia împreună, am zis fără să vreau, și n-am regretat. Viorica a zâmbit cald și m-a tras de mână spre marginea lacului: Aș vrea.
Am rămas acolo, privind apa, împărțind tăcerea fără apăsare. Când ne-am luat la revedere, am știut că povestea abia începe fără promisiuni mari, fără balast, dar cu curajul de a primi fiecare clipă cu inima deschisă ca moldoveanul adevărat.
Asta simt: nu există fără cuvinte în plus. Doar sinceritate, libertate și recunoștință pentru ceea ce vine, așa cum vine.
