Fără prea multe cuvinte
Radu se lasă pe spate în scaun, ușor relaxat după o cină pe săturate. Își mută privirea spre Iuliana, care tocmai își ridică paharul de vin alb la buze. Lumina caldă, difuză a lămpilor din restaurant îi conturează chipul delicat, scoțând la iveală finețea trăsăturilor. Un ușor fard roz pe obraji o face să pară atât de naturală, iar ochii îi lucesc de o căldură specială, reflectând lumina blândă de deasupra mesei.
Ești mulțumită? o întreabă Radu, încercând să sune cât mai firesc, ca și cum întrebarea i-a scăpat fără să vrea.
Iuliana lasă cu grijă paharul pe masă. Pe chipul ei înflorește un zâmbet cald.
Bineînțeles. Tu mereu știi unde să mă aduci. E tare plăcut aici, răspunde ea, privindu-se în jur.
Radu aprobă din cap, fără multe vorbe. Și lui îi place acest loc. Nu e nimic ostentativ sau lux exagerat, dar atmosfera e liniștită, atent gândită. Lumina nu deranjează, muzica din surdină ajută la dialog, iar chelnerii circulă domol, politicoși, fără graba agasantă a altor restaurante.
În ultimele șase luni venise cu Iuliana aici de cel puțin cinci ori. Fiecare vizită lasă în urmă nu doar gustul plăcut al bucatelor, ci și sentimentul unei intimități greu de întâlnit în alte locuri. De fiecare dată când venea nota de plată, Radu plătea fără să se uite la sumă, atât de firească devenise asta.
M-am gândit la ceva, începe Iuliana, răsucind absent șervețelul între degete, ce-ar fi să dăm o fugă undeva în weekend? Mă cam plictisesc în ultima vreme.
Vedem, răspunde el neutru, încercând să nu trădeze niciun dubiu. Știi și tu cum e cu munca acum, nu prea pot să lipsesc.
Pentru o clipă, fața Iulianei se încruntă ușor, în ochii ei apare o umbră de nemulțumire, dar revitalizându-și zâmbetul, încearcă să înlăture orice tensiune.
Știu, ești mereu responsabil, spune ea cu o ușoară ironie blândă.
Chelnerul vine încet spre masa lor, cu meniul de desert. Se mișcă hotărât, fără să pară grăbit semn că acest ritm îl cunoaște dintotdeauna.
Fără să mai aștepte, Radu îi face semn:
Suntem gata să comandăm, aduceți-ne desertul casei. Și încă o sticlă din același vin, vă rog.
Chelnerul notează și trece mai departe, la altă masă.
Între timp, Iuliana plimbă un deget pe marginea paharului. Sunetul subțire al sticlei taie ușor liniștea muzicală de fundal. Ridică privirea spre Radu, cu o grijă abia mascată:
Azi pari cam distant, spune ea încet, să nu o audă vecinii de la alte mese.
Radu ridică din umeri:
Doar obosit. La serviciu e aglomerație mare.
Și asta era adevărul săptămânile recente au fost epuizante. Ședințe, termene-limită, rapoarte, insomnii, noapte de noapte. Deși nu era vorba doar de serviciu
Cu două zile în urmă, din întâmplare, găsise pe Facebook o pagină a Iulianei despre care habar nu avea. Nimic grav sau nepotrivit poze obișnuite, postări, comentarii de la prieteni. Doar că printre ele găsise fotografii care l-au făcut să se oprească și să analizeze atent. Iuliana, împreună cu un bărbat la costum scump. Texte aparent banale: Cel mai atent, Inspirația mea. Și datele postărilor coincideau cu serile în care ea îi zicea că e ocupată.
Inițial a crezut că sunt simpli amici sau colegi. Dar a mai privit o dată, a corelat datele, și curând a mai găsit un bărbat, de data asta în comentariile la o poză exact din restaurantul unde stau ei acum: Ești minunată, abia aștept să ne vedem iar, scria un anume Dinu, încheind cu o inimă.
Nu-i dădeau pace aceste descoperiri! Bea încă o gură de vin, încercând să se concentreze pe aromă, pe acea căldură care-i cuprinde trupul. Dar mintea îi fugise deja iar la acele poze, acele date, acele mici detalii care se potriveau prea bine.
Radu nu a făcut nicio scenă. Nu a cerut explicații, nu a strigat, nu a încercat să lămurească ceva acolo, sub lămpile blânde și printre clinchetele discrete din restaurant. S-a decis să pună capăt. Dar nu în tăcere, așa cum fac mulți, plecând fără cuvinte. Vroia ca momentul acesta să aibă greutate să fie sfârșit, nu doar o ceartă.
Cina s-a terminat. Chelnerul, la fel de protocolar, vine cu nota destul de consistentă, după o masă pe îndelete într-un loc de acest fel. Radu ia mapa de piele, o deschide și, prefăcându-se că analizează suma, deja știe ce va face. Îi aruncă Iulianei o privire serioasă, fără zâmbet, fără indulgența obișnuită.
Știi ceva, cred că azi o să plătesc doar pentru mine. Ceea ce ai consumat tu, vei achita singură, zice el pe un ton neutru, aproape sec, ca și cum ar fi spus un lucru de nimic.
Fața Iulianei se colorează brusc. Degetele îi tremură pe fața de masă. Caută cuvinte, dar niciunul nu i se pare potrivit.
Radu, nu glumi reușește să zică, forțându-se să arate calmă.
Nu glumesc, răspunde el la fel de liniștit, împingând mapa cu nota spre ea. N-ai bani la tine? Sună pe cineva Poate pe Dinu. Sau credeai că nu aflu? Credeai că mă poți folosi?
Ochii ei mari se măresc și mai mult. În ei clipește un amestec de stupoare și furie, ca și când ar fi auzit ceva ce nu-și imagina.
Nu știu la cine te referi, răspunde cu voce tremurândă, simțind și ea cât de fals sună.
Păcat, spune scurt Radu, ridicându-se. Eu plec. Descurcă-te.
Scoate din buzunar câteva bancnote de lei, le lasă fix cât îi corespunde și se îndreaptă spre ieșire.
În spate o aude pe Iuliana încercând să explice ceva chelnerului, vocea ei fiind tot mai tensionată, gata să izbucnească. Dar Radu nu se uită în urmă. Iese pe ușă cu pași liniștiți, simțind cu fiecare pas o ușurare nouă nu din răzbunare, nici din mândrie, ci pentru că în sfârșit a spus ce trebuia să spună demult.
Radu iese din restaurant, inspiră adânc aerul serii și simte o eliberare interioară. S-a terminat.
Merge încet pe trotuar, cu mâinile în buzunar. Felinarele aruncă pe asfalt cercuri calde, iar vitrinele joacă în culori felurite. Lumea se grăbește spre case, cuplurile râd și-și fac planuri. Viața merge înainte, și asta îi place.
Se gândește cât de ciudată e viața. Acum o lună era sigur că Iuliana e cea aleasă Nu perfectă, dar a lui, apropiată! Își amintește cum îi alegea cadouri cum a analizat modele de telefoane, a întrebat consultanți, să nu greșească la culoare sau funcții. Cum s-a bucurat când ea, entuziasmată, l-a îmbrățișat la abonamentul la salonul de beauty. Sau când îi vedea zâmbetul pentru cerceii subțiri de aur, numai buni pentru stilul ei discret.
Își aduce aminte cum aștepta să-l sune, cum lasa orice să-i fie alături, cât de mândru era când i-a oferit clipe de bucurie. Acum înțelege că totul a fost un joc. Nu al său al ei. Și asta nu-l doare, nu-l înfurie, doar rămâne un gust amar, ca după cafeaua neterminată, ce s-a răcit între timp.
Telefonul vibrează în buzunar. Radu îl scoate, se uită pe ecran: mesaj de la Iuliana A fost josnic. Puteai să spui doar că s-a terminat totul.
Se oprește în fața vitrinei unei librării, admirând cotoarele colorate. După câteva secunde, tastă un răspuns: Tocmai asta am făcut.
Trimite și închide telefonul. Nu vrea nici explicații, nici justificări, nici conversații inutile. S-a spus tot ce era de spus.
Seara abia începe, și pentru prima oară după mult timp, Radu simte cert: poate face ce vrea. Merge într-un bar unde îl știu deja, ia ceva de băut și stă acolo privind strada. Sau ajunge acasă, pune muzica preferată aceea pe care ea nu o suporta și, în sfârșit, doarme fără griji că trebuie dimineață să o ducă la lucru. Poate sună un vechi prieten, nu s-au mai văzut de jumătate de an, și îi propune să iasă, să povestească, să depene amintiri.
Acum are de ales. Și asta e minunat. Chiar minunat.
*******************
Dimineața următoare, Radu se trezește înaintea ceasului. În casă e liniște, doar zgomotele firave ale Chișinăului încep să se facă auzite prin fereastră. Se întinde, își dezmorțește oasele și simte limpede: nu mai are povara aceea ce-l apăsa. Din contra, plutește o ușurare nouă, ca după o ploaie lungă când, în sfârșit, răsare soarele.
Merge la baie, stă minute în șir sub duș. Apa caldă îi relaxează fiecare mușchi, curățând parcă orice urmă de tensiune rămasă din ziua trecută. Cu ochii închiși, ascultă zgomotul monoton al apei și își permite, pentru prima oară în mult timp, să trăiască clipa, fără griji sau explicații.
Iese din baie, prepară cafea tare. Aroma boabelor proaspăt râșnite umple bucătăria cu un parfum ce-i amintește diminețile fără grabă, cu tihnă. Cu ceasca în mână, iese pe balcon.
E dimineață senină. În vale, mașinile deja vuiesc, copiii râd în curtea școlii alăturate, și peste tot se simte aerul proaspăt de după ploaie combinat cu miros de cafea de la chioșcul din apropiere. Radu sorbește o gură, simțind cum îi cuprinde o liniște plăcută, privind cum treptat orașul prinde viață.
Telefonul stă pe măsuța de lângă, dar nu-l deschide imediat. Vrea să prelungească starea aceasta, fără notificări, fără nimic care să-i amintească de ieri.
Spre prânz totuși îl deblochează. Ecranul se aprinde: câteva mesaje de la colegi, notificări de pe rețelele sociale și unul, necitit, de la Iuliana. Ezită câteva secunde, dar îl șterge fără să-l citească. Nu-l mai interesează. Totul s-a spus deja.
În schimb, caută numărul lui Petrișor, prietenul lui din liceu. Formează.
Salut, zice când răspunde Petrișor. Vocea lui e calmă, fără nicio urmă de apăsare din ultimele săptămâni ieșise la liman. Ce zici de o bere? N-am mai stat de vorbă de-o grămadă de timp.
Petrișor reacționează pe loc, cu entuziasmul pe care Radu îl uitase:
Facem! Stabilim unde și când?
Se văd repede la barul cunoscut, ascuns pe o stradă lăturalnică din Centru loc de refugiu după serviciu.
Când intră, Petrișor deja e acolo, cu două halbe de bere rece pe masă. Îi face semn larg, zâmbindu-i din toată inima.
Ia povestește, începe direct. Parcă ești alt om, nu știu ce e, dar ceva s-a schimbat la tine. Ce s-a întâmplat?
Privirea îi e caldă, fără insistențe. Petrișor întotdeauna știa să-ți dea libertate să alegi câte vrei să spui.
Radu se așază, gustă bere din halbă, simțind cum îl înviorează. Povestește scurt și simplu despre despărțirea de Iuliana, despre seara precedentă, fără să dramatizeze.
Petrișor ascultă serios, privind aburit spre halbă. Când Radu termină, se joacă un pic cu paharul, apoi zâmbește:
Ai avut curaj! Nu e ușor, dar doar așa te împaci cu tine. Ești sigur că te-a înșelat?
Complet! răspunde Radu, relaxându-se. N-am căutat prea adânc, dar ce-am găsit mi-a fost de ajuns.
Și acum? îl întreabă Petrișor cu sinceritate, interesat dacă nu cumva se închide iar în el.
Trăiesc. Muncesc, ies cu voi, poate dau o fugă într-un week-end să mă liniștesc. Încolo vedem.
Vorbește simplu, fără mască sau orgolii. Din el răzbate o fermitate liniștită nici demonstrativă, nici superficială.
Așa trebuie, aprobă Petrișor fericit. Știi, hai cu mine la Festivalul de Jazz de la Iași! Am verișoară acolo, sunt super-evenimente și mergem să ne aerisim.
Lui Radu îi scapă un zâmbet. Jazz, Iași se împlântă imaginea bulevardelor largi, clădirilor vechi, teraselor și sunetelor de saxofoane plutind în amurg. Merită să încerce!
De acord. Dar dă-mi o săptămână să-mi rezolv treburile.
Super! Petrișor lovește masa cu palma, entuziast. Asta e atitudinea care-ți lipsea!
Vibrant, fără mustrări, doar bucuros că Radu își revine. Îi lipsea prietenia aceasta simplă, fără complicații.
Radu îi întoarce zâmbetul. Simte în el o schimbare, nu zguduitoare, ci lentă, ca prima verdeață după iarnă lungă. Necunoscut, dar bun curiozitatea pentru viitor se conturează din nou.
Câteva zile mai târziu pleacă cu Petrișor la Iași, iar festivalul chiar îl impresionează. Cutreieră orașul intră prin curți ascunse, urcă pe deal, ascultă muzică jazz și blues în cele mai inedite locuri. Peste tot simte energia vie a locului.
Exploră cafenele cu miros de brioșe, gustă din tot fără să știe ce comandă, iar la ploaie se adăpostesc sub o copertină la un chioșc cu vin fiert, râzând de un domn în pelerină ciudată care grăbește pasul. Totul e nou, vital și altfel.
Într-un bar de pe malul Bahluiului, la ceas de seară, Radu își dă seama, privind pe geam peisajul luminat și ascultând acorduri de saxofon: nu se mai gândește la Iuliana. Deloc.
Mintea îi era mereu ocupată cu amintirea ei, dar azi azi nu a simțit nimic. Doar stare de bine, o pace firească că nu mai trebuie să explice nimic nimănui.
De ce stai așa tăcut? îl întreabă Petrișor, ridicând halba.
Nici nu știu Parcă încep să respir din nou, răspunde Radu, simțind eliberarea.
Noaptea, pe străzile luminate, orașul le zâmbește și Radu se lasă purtat de muzica jazz, de fluxul încet al oamenilor, de promisiunea că viața e încă plină de posibilități.
Hai să ciocnim pentru începuturi noi, zice Petrișor, ridicând paharul.
Un clinchet aproape solemn răsună printre acorduri de jazz și luminile Iașului.
*************************
Întors la Chișinău, Radu nu reînvie rutina de dinainte. Face mici schimbări: adesea se vede cu prietenii la o cafea, la o plimbare seara printre castani, la o ieșire la stuf sau la o berărie cu miros de covrigi calzi.
Cel mai important, se înscrie la bazin vis vechi, să învețe să înoate corect, nu doar să se țină la suprafață. Primele antrenamente sunt grele, dar cu fiecare oră simte cum trupul îi devine mai energic, mintea mai limpede. Apa îl liniștește.
Își cumpără manual de spaniolă și se apucă spontan să învețe o limbă străină nu ca să impresioneze pe cineva, ci doar pentru el. Vizualizează filme, ascultă fraze, se miră cât de mult îi plac cuvintele noi, pronunția lor.
La serviciu apar proiecte interesante, solicitante, cu loc la creativitate, și colegii se bucură de ideile lui. Munca devine din nou sursă de bucurie.
Week-end-urile le petrece ba la un picnic cu gașca la Orheiul Vechi, ba la un grătar la poalele Codrilor râsete, glume, povești de liceu și planuri noi pentru viitorul apropiat.
În parcul din apropiere de casă, sâmbăta seara se proiectează filme pe iarba verde, iar Radu merge cu plăcere: ia un plaid la subraț, fierbe ceai cu scorțișoară în termos, se așază pe iarbă și privește filme alb-negru sau comedii moderne sub stele. Simte clipa: vântul blând, aroma de iarbă proaspătă, aplauzele spectactorilor și știe că viața e aici, acum.
Într-o seară de toamnă, la o proiecție în parc, cum răceala serii se simte în aer, Radu își strânge plaidul, strânge termosul, și când să plece aude în spate o voce caldă, feminină:
Scuzați-mă
Se întoarce. În fața lui stă o fată scundă, cu părul castaniu desfăcut pe umeri și un fular pufos, gros, înfășurat ca o cochilie. Ochii fac steluțe în lumina felinarelor, iar zâmbetul e cald.
Vă văd aproape în fiecare sâmbătă la filme, continuă ea. Și eu sunt pasionată de cinema.
Radu o privește o secundă, surprins de sinceritatea din ochii ei, apoi zâmbește:
Și mie-mi place, mai ales aici, sub cerul liber. Parcă totul are altă greutate comedia pare mai amuzantă, drama te lovește mai tare.
Da, aprobă ea. În sală e altă atmosferă, aici ai impresia că iei parte la acțiune.
Se prezintă: Sunt Luminița.
Pentru o clipă, lui Radu i se pare familiar numele o fostă colegă de facultate care i-a fost dragă cândva. Dar gândul dispare, lăsând loc bucuriei simple de a cunoaște pe cineva nou. Îi strânge mâna: palma e caldă, fermă, sigură.
Eu sunt Radu.
Povestesc întâi despre filme, apoi oraș, parcuri, locurile în care se simt acasă. Luminița îi spune că abia s-a mutat aici și încă descoperă colțurile frumoase; el sugerează cafeneaua lui preferată, librăria cu ediții vechi, galeria discretă de pe strada vecină.
Discuția curge firesc, cu naturalețe, fără efort. În jur, luminile se sting încet, lumea se risipește, dar niciunuia nu-i vine să se oprească.
La final, Luminița aruncă o privire la ceas, oftează:
Ar trebui să merg. Am treabă devreme mâine.
Radu nu vrea să plece, deși așa ar fi normal. Simte brusc o curiozitate și un curaj pe care nu le-a avut de mult.
Poate că ieșim cândva la o ciocolată caldă, la locul acela despre care ți-am zis fac niște brioșe minunate.
Luminița îi răspunde cu același zâmbet larg, sincer.
Aș fi încântată.
Își schimbă numerele de telefon. Simte importanța gestului ceva nou, plăcut, promisiunea unor începuturi.
Luminița dispare după colț, iar Radu mai rămâne câteva minute pe aleea goală, inhalând aerul rece de octombrie și simțind cum o speranță proaspătă încolțește în suflet. Nu vrea să grăbească nimic, nu își imaginează viitorul, doar merge înainte și simte că viața chiar continuă.
************************
A doua zi dimineața, Radu se trezește cu aceeași bucurie nouă. Afară plouă mărunt, picăturile dansează pe geamuri, iar aroma cafelei proaspete îi inundă casa. Ia telefonul și scrie Luminiței: Bună ziua! Ce zici de un film sâmbăta viitoare la cinematograf? Se anunță frig și ploaie Îl trimite, apoi așteaptă răspunsul, puțin nerăbdător.
Răspunsul sosește repede: Sunt de acord! Dar alegem ceva vesel, te rog. Îmi place să râd. Zâmbește instinctiv, citindu-i naturalețea tonului.
Soarbe din cafea, privește ploaia și simte: deși orașul e gri, în sufletul lui e cald, luminos, totul abia a început. Nu mai vede viața ca pe un sfârșit a ceva, ci ca pe un nou început, plin de necunoscut, dar și de promisiuni.
În acest timp, Luminița vine de la serviciu, aruncă pantofii, se lasă pe canapea cu telefonul în mână și citește ultima propoziție de la Radu. O recitește și zâmbește tăcut.
Să vedem, șoptește, jucăușă.
Nu știe ce va urma poate o prietenie frumoasă, poate ceva mai mult. Dar deja simte emoția începutului, acea sclipire blândă care anunță ceva important. Nu e o așteptare obositoare, ci o bucurie anticipată, ca la pragul unei mici sărbători.
La muncă îi merge bine. Tocmai a terminat cu succes un proiect nou, clientul e mulțumit și îi crește încrederea. Pe când se gândește la ce să se apuce mai departe, telefonul vibrează iar: Radu.
Deschide și zâmbește, ridicându-se să-și aleagă haine: dacă vor ieși la film, să-și pregătească ceva comod. Probează o rochiță cu motive florale, dar mai apoi decide jeanși și un pulover moale, pastel. Să se simtă bine.
Sâmbăta promite răcoare, dar soarele totuși se arată din nori. Luminița ajunge mai devreme la cinema, cumpără popcorn cu caramel și ia două locuri în mijlocul sălii, pentru vizibilitate maximă.
Când Radu intră și o vede, îi zâmbește atât de deschis, încât îi bate inima mai tare.
Ai venit devreme, spune el.
Doar n-am avut stare, mărturisește ea blând.
Și eu am emoții, dar, sincer, sunt bune, nu crezi?
Ea dă din cap, simțind cum orice urmă de ușoară anxietate se evaporă. El este onest, firesc, îi place asta.
Popcorn cu caramel? Și eu mereu iau la fel! observă Radu.
Deci avem ceva în comun! răspunde ea râzând.
După ce începe proiecția, râd, se uită unul la altul, se simt parcă vechi prieteni. În momentele haioase chicotesc simultan, iar în dramă, un zâmbet trist îi leagă tainic.
După film, ies sub cerul înserării. Orașul vibrează faruri, terase, voci pe stradă, arome de cafea și plăcinte calde.
Plimbându-se, povestesc despre tot: job, planuri, cărți Luminița adoră Agatha Christie, Radu e pasionat recent de documentare despre cosmos.
Ai vizitat vreodată vreo țară? îl întreabă ea, curioasă.
Turcia și Egipt, dar visez la Spania. Să văd arhitectura, să gust mâncărurile, să simt atmosfera
Ochii ei lucesc:
Am fost la Barcelona. E minunat, străduțele înguste și mâncarea te cuceresc. Poate vei ajunge și tu acolo.
Mi-aș dori! Dar tu unde ai vrea să mergi?
În Japonia, răspunde fără ezitare. Mă fascinează cultura lor, contrastul între tradiții și tehnologie o armonie aparte acolo.
Sună perfect. Poate cândva mergem împreună!
Ea îl privește complice și zâmbește:
Cine știe, poate chiar vom merge.
Ajung la râu, sclipirea stelelor se oglindește în apă, și liniștea serii le aduce pacea perfectă.
Mulțumesc pentru azi, spune ea încet.
Eu îți mulțumesc. Mai ieșim, nu?
Sigur.
La despărțire, Radu îi ia cu blândețe mâna. Ea răspunde, strângând-o ușor. Un gest mic, dar atât de încărcat de sens.
Pe curând, zice el.
Pe curând, răspunde ea, pășind spre stație, lăsându-l cu inima ușoară și un zâmbet de speranță.
Știa că nu e un sfârșit, ci un început. Un început simplu, curajos, a ceva ce abia prinde contur cu promisiuni, curiozitate și emoții noi. Poate așa, cu pași mici, întâlniri neașteptate și bucurii simple, renaște adevărata frumusețe a vieții.
************************În seara următoare, Radu stătea întins pe canapeaua lui veche, cu o carte pe piept și Luminița în gând. Ploua din nou, iar picăturile dansau pe pervazul ferestrei. O liniște bună plutea în aer, ca atunci când toate firele vieții se împletesc, în sfârșit, fără noduri.
Telefonul s-a luminat pe măsuță, cu un mesaj nou: Am găsit un mic festival de street food în weekend. Vii cu mine? Poate găsim ceva ce nu am mai încercat niciunul. Radu a zâmbit larg, fără să se grăbească să răspundă. S-a ridicat, a deschis fereastra și a lăsat răcoarea serii să-i cuprindă fața.
În sfârșit, simțea că viitorul nu-l mai sperie. Îl așteaptă, cu nesiguranțe, râsete, gusturi necunoscute și poate, de ce nu, povești cu Luminița la cafea sau sub umbrele colorate. Trecutul nu-i mai stânjenea pașii, iar necunoscutul nu-l îngrijora. De undeva, din stradă, urca încet frumusețea orașului aceea pe care nu o vezi decât când mergi singur, cu inima ușoară.
Și-a scris în gând o promisiune simplă: să nu se mai piardă pe sine pentru altcineva, să nu lase bucuriile mici să-i scape printre degete, să se bucure sincer de noile începuturi, oricât de modeste sau imprevizibile ar părea.
A tastat răspunsul și a trimis: Vin cu mare drag. La ce oră ne vedem?
Apoi a stins lumina și, cu un zâmbet ușor, a închis ochii. Nicio povară, nicio teamă doar liniștea caldă a unui om care abia acum a învățat, cu adevărat, să trăiască pentru el. Și în clipa aceea, a știut: viața, cu toate urcușurile și coborâșurile ei, chiar e frumoasă. Mai ales atunci când alegi să o trăiești pe deplin, fără prea multe cuvinte.
