Fără îndrumări
Ioanei i-a venit un mesaj pe Viber, ca o fotografie a unei pagini de caiet dictando. Cerneală albastră, scris elegant, dedesubt semnătura: Bunicul tău, Vasile. Alături, un mesaj scurt de la mama: Acum așa scrie el. Dacă nu vrei, nu trebuie să răspunzi.
Ioana a mărit fotografia să poată citi literele.
Ioana, bună,
Îți scriu din bucătărie. Mi-am făcut un nou prieten glucometrul. De dimineață mă ceartă dacă pun prea multă pâine. Doctorul zice să ies la plimbare, dar pe unde să mă plimb dacă ai mei sunt pe la cimitir, iar tu prin Chișinău cu ale tale? Am început deci să plimb memoria prin vechituri.
Azi, de exemplu, mi-am amintit de 79, când cu băieții descărcam vagoane la gară. Ne plăteau niște lei, dar puteai să uiți câteva lăzi cu mere. Lăzile de lemn, cu mânere ruginite. Merele verzi, acrișoare, dar era sărbătoare. Le mâncam acolo, pe terasament, pe sacii de ciment. Mâini prăfuite, unghii negre, nisip între dinți. Tot bun era.
Zic astea așa, fără morală. Nu vreau să-ți dau lecții. Ai viața ta, eu analizele mele.
Dacă-ți vine, spune-mi cum e vremea și cu facultatea la voi.
Bunicul Vasile.
Ioana a zâmbit: Glucometru, analize. Jos, de la Viber: Primit acum o oră. Mama nu răspunsese la apel, deci chiar acum așa e.
A derulat istoricul, ultimele mesaje fuseseră voce, cu La mulți ani și un cum e cu facultatea. Atunci ea răspunsese cu un emoji și a dispărut.
Acum s-a uitat lung la poza cu foaie dictando, apoi a deschis răspunsul.
Bunicule, salut. Vremea plus trei și ud peste tot. Sesiunea pe-aproape. Merele șaizeci de lei kilu. Suntem săraci cu merele pe aici.
Ioana.
S-a uitat la semnătură, a șters Ioana și a scris doar Nepoata Ioana. Și a trimis.
Peste câteva zile, mama a trimis iar o poză nouă.
Ioana, bună ziua,
Am primit scrisoarea ta, am citit-o de trei ori. M-am gândit să răspund pe îndelete. Vremea la noi e ca la tine, dar fără bălțile voastre cu trotuare de sticlă dimineața ninge, la prânz apă, seara gheață. Am scăpat două trânte. Dar încă nu mi-a venit timpul, se pare.
Dacă tot pomenirăm de mere, să-ți spun de prima mea slujbă adevărată. Aveam douăzeci, am prins post în atelier. Făceam piese de lift. Zgomot, fumul de metal intra în nas, veșnic gri salopeta nu o spălam niciodată ca lumea. Degete zgâriate, ulei sub unghii, da eram mândru că am carnet de trecere, intram la servici ca un bărbat.
Cel mai bun moment nu era leafa, ci masa. În cantină ne puneau borș în farfurii grele, dacă prindeam loc, mai luam o bucată de pâine. Ne așezam cu colegii la o masă, nu vorbeam, nu că nu am fi avut ce, ci că nu erau puteri. Lingura părea mai grea ca cheia franceză.
Tu acolo, cred, stai cu laptopul și râzi de arheologii noștri. Eu mă tot întreb dacă eram fericit sau doar nu aveam timp să mă prind de tristețe.
Tu, în afară de sesiune, ce faci? Mai lucrezi? Sau pe la voi nu se mai lucrează, doar se inventează start-up-uri?
Bunicul Vasile.
Ioana a citit mesajul în timp ce stătea la rând la un covrig, în mijlocul unei forfote de voci și reclame de la tonomat. Dădu din scroll la partea cu borș și farfuria grea.
A tastat pe loc, sprijinindu-se de balustradă.
Bunicule, salut.
Fac curierat. Duc mâncare ori acte, păstrez totul în aplicație, dar se blochează des. N-am legitimație, n-am nici ce purta la gât. Mănânc la locul de muncă, nu ciordesc, dar nu apuc acasă. Iau ceva ieftin, mănânc pe scara blocului sau în mașina unui amic, tot în tăcere.
Despre fericire nu știu. Nici n-am vreme la așa gând.
Dar borșul din cantină mă tentează tare.
Nepoata Ioana.
Voia să explice despre start-up-uri, dar i s-a părut prea mult. Să completeze bunicul cum știe el.
Următoarea scrisoare a fost scurtă și stranie.
Ioana, salut.
Curier nu-i de glumă. Te văd altfel acum nu fată cu laptop, ci om cu adidași, mereu alergând.
Dacă tot ai spus de lucru, să-ți spun de o vară la construcții. Între schimburile din atelier, când nu ajungeau banii. Cărăm cărămizi la etajul cinci, urcate pe scări de lemn. Praf peste tot, în gene, în nas, în urechi. Seara, când scoteam bocancii, curgea nisip. Bunica ta se supăra că i-am franjurat linoleumul.
Țin minte însă nu oboseala, ci un detaliu. Era un bărbat pe șantier, Ghiță-l chema. Venea primul, stătea pe găleată răsturnată, curăța cu cuțitul cartofi, îi punea într-o cratiță de la el de-acasă. La prânz îi fierbea pe reșou, și tot etajul mirosea a cartofi fierți. Îi mâncam din palmă, cu sare dintr-un pliculeț de ziar. Nici nu cred să fi mâncat ceva mai bun.
Acum mă uit la punga de cartofi cumpărați, nu mai au gust. O fi de la vârstă, nu de la cartof.
Tu ce mănânci când ajungi ruptă? Nu dintr-o livrare, ceva pe bune.
Bunicul Vasile.
Ioana n-a răspuns imediat. Ce să spună la pe bune? Dar îi tot zbura mintea la iarna trecută, după douăsprezece ore de mers, când a luat pelmeni de la non-stop, i-a fiert într-o cratiță ponosită de cămin, în care cineva făcuse crenvurști înaintea ei. Pelmenii s-au umflat, au lăsat apa tulbure, dar i-a mâncat pe toți, în picioare, la geam, că masă nu era.
A scris după două zile.
Bunicule, salut.
Când n-am putere, fac ouă prăjite. Două-trei, uneori cu salam. Tigaia e monstru, dar face treabă. Nu avem Ghiță, doar vecinul mereu arde mâncarea lui și urlă ca la poartă nouă.
Scrii mult despre mâncare. Erai flămând atunci sau ești acum?
Nepoata Ioana.
Cum a trimis, a regretat fraza. Prea directă. Dar era târziu.
Răspunsul a venit repede.
Ioana,
Cu foamea ai nimerit. Atunci eram tânăr și tot timpul flămând, și nu doar la supă și cartofi. Voiam motocicletă, pantofi noi, cameră separată, să nu mai aud tusea tatălui noaptea. Voiam să fiu respectat, să nu număr mărunțișul la magazin, să se uite fetele la mine, nu să treacă pe lângă.
Acum mănânc bine, chiar prea bine zice doctorul. Probabil scriu de mâncare pentru că e ușor de pipăit și de ținut minte. Gustul e mai simplu decât rușinea.
Dacă tot m-ai întrebat, să-ți zic o amintire, dar fără morală, așa cum îți place ție.
Aveam 23. Deja mă vedeam cu viitoarea-ți bunică, dar nimic sigur. S-a deschis post pe Nord bani serioși, în doi ani luam mașină. M-am aprins, vedeam deja Lada în fața blocului, ea pe scaunul din dreapta.
Dar bunica ta n-a vrut să vină. Avea mama bolnavă, job, prietene. A zis că nu rezistă la întuneric și frig. Eu i-am zis că mă ține pe loc, că dacă mă iubește, mă urmează. Poate chiar mai urât i-am spus, nici nu-ți scriu exact.
Am plecat singur. Peste jumătate de an nu ne-am mai scris. După doi ani am venit cu bani și cu mașină, dar ea era măritată cu altul. Am tot spus la lume că m-a trădat. Că eu pentru ea, ea pentru nimeni
Adevărul? Am ales banii și metalul, nu omul. Și mulți ani mi-am închipuit că doar așa a fost drept.
Cam așa era foamea mea.
Tu voiai să știi ce-am simțit. Poate la vremea aia am crezut că sunt tare și am dreptate. Dar ani la rând am făcut pe recele.
Poți să nu răspunzi, că știu că nu ai chef de istorii de moș.
Bunicul Vasile
Ioana a recitit de câteva ori. Rușinea îi zgâria marginea minții. Se prinsese că speră să găsească printre rânduri vreo scuză, dar bunicul nu oferea nimic.
A încercat să scrie Regreți?. A șters. Dacă ai fi rămas?. A șters. Până la urmă a trimis altceva.
Bunicule, salut.
Merci că ai scris asta. Nu prea știu ce să zic. La noi se vorbește de bunica ca și cum mereu ar fi fost doar bunica fără alte povești.
Nu te judec. Și eu am ales recent jobul în locul cuiva. Aveam o fată pe atunci, dar când m-am angajat ca livrator și am prins mai multe ture, am tot lipsit. Ea îmi zicea că nu ne mai vedem, că nu mă vede decât obosită, c-am devenit nervoasă. Eu îi spuneam să aibă răbdare, că o să fie mai bine.
Apoi ea a zis că nu mai poate, eu i-am răspuns că-i treaba ei. Am vorbit urât, nu te citez.
Acum când vin la cămin seara, cu ouăle mele reci, mă gândesc că am ales banii și cursele în locul omului. Și mă prefac că era normal.
Poate e de familie.
Ioana.
Scrisoarea bunicului, de data asta, era pe pagină cu linii, mama spunea pe voice că i s-a terminat caietul cu pătrățele.
Ioana.
Cu de familie ai zis bine. Noi, la țară, tot dăm vina pe neamuri. Bea pentru că și-a băut și bunicul, țipă pentru că-i moștenire de la mama lui. Dar, până la urmă, fiecare alege. N-ar fi așa greu să recunoști, dar mai comod e să zici că e-n sânge.
Când am venit de pe Nord, credeam că e o viață nouă: mașină, cameră la cămin, bani în buzunar. Dar seara stăteam pe pat și nu știam ce să fac cu mine. Prietenii împrăștiați, șef nou la atelier, acasă doar praf și un radio bătrân.
O dată am mers la blocul în care locuia fata ce nu a ajuns bunica ta. Am stat peste drum, îi priveam la geam. Într-unul era lumină, în altul întuneric. La un moment dat a ieșit cu căruțul, cu un bărbat de mână. Era și fericită, și liniștită. Eu m-am ascuns după un plop, ca băiatul, și m-am uitat până au dispărut după colț.
Atunci am priceput, pentru prima dată, că nu m-a trădat nimeni. Am ales fiecare drumul lui. Dar să-mi spun asta mi-a luat încă un deceniu.
Tu zici c-ai ales jobul în locul fetei. Poate nu jobul, ci pe tine. Poate ai nevoie să te aduni, să-ți plătești datoriile, nu să ieși la film. Nu e bine sau rău. E.
Cel mai greu e că nu știm să spunem: acum pentru mine asta e mai important decât tu. Și ne apucăm de fraze, apoi toți se supără.
Nu zic astea ca să alergi după ea. Poate nici nu trebuie. Dar dacă o să stai vreodată sub o fereastră, să-ți amintești că se putea spune mai simplu.
Bătrânul tău bunic Vasile.
Ioana era pe pervaz la etajul trei, cu telefonul cald în palmă. Jos, peste bălți, mașini; cineva fuma în prag. Din camera vecină răsuna muzică, basul scutura pereții.
S-a gândit mult ce să răspundă. Îi revenea imaginea ei de sub balconul fostei, când nu-i mai răspundea la telefon. Privea perdelele, lumina, se gândea că poate în secunda aia se uită pe geam și o vede. Nu s-a uitat.
A scris:
Bunicule, salut.
Am stat și eu sub geam. M-am pitit când am văzut că a ieșit cu alt băiat. El cu rucsacul, ea cu sacoșă cu pâine. Râdeau. Am simțit că nu mai exist în viața ei. Acum, citindu-te, mă gândesc că am ieșit eu.
Tu ai priceput după zece ani sper să pot și eu mai repede.
Nu mă duc să o caut. Dar cred că o să încetez să fac pe indiferenta.
Nepoata Ioana.
Următorul mesaj era despre bani.
Ioana,
Ai întrebat cândva de bani. Nu am priceput unde să încep. În familia noastră banii erau ca vremea: nu vorbeai despre, doar dacă era rău sau minunat. Taică-tu, copil fiind, m-a întrebat o dată cât câștig. Luasem un pontaj, aveam de două ori mai mult ca de obicei. Am spus mândru suma. El s-a minunat, a zis că sunt bogat. Am râs și am zis că nu-i nimic.
După doi ani, am rămas cu jumate. M-a întrebat din nou. Am spus suma. De ce așa puțin?, zice. Am muncit rău? M-am enervat și am țipat la el. Am zis că nu pricepe nimic, că nu e recunoscător. El voia doar să compare două cifre.
Mulți ani după aia m-am gândit că atunci l-am învățat să nu mă mai întrebe de bani. A crescut și n-a mai întrebat. Muncea din liceu, trăgea de cutii, repara. Și eu tot credeam că e de la sine să știe cât de greu mi-i.
Nu vreau să repet cu tine. De-asta zic direct: pensia nu e mare, dar am pentru medicamente și pâine. De mașină nu-mi mai trebuie. Acum pun de-o parte doar pentru dinți. Cei bătrâni nu mă mai ajută.
Tu cum te descurci? Nu că să-ți trimit bani ori să-ți iau ciorapi, dar să te știu: nu rabzi foame, nu dormi pe podea, nu?
Dacă ți-e peste mână să zici, scrie doar bine, să înțeleg.
Bunicul Vasile.
Ioana a simțit ceva strângându-se. Și-a amintit cum întreba și ea pe tata cât câștigă, și tot auzea glume sau nervi. A crescut cu impresia că banul e rușine pură.
Se uită la text și răspunse:
Bunicule, salut.
Nu rabd foame și nu dorm pe jos. Am pat, și cu saltea, nu grozavă, da decentă. Plătesc singură căminul, așa am înțeles cu tata. Uneori întârzii, dar nu m-au dat afară.
Cu mâncarea ajunge, dacă nu iau prostii. Iau uneori mai multe ture, ca să ies la liman, și apoi umblu ca somnambula. Dar așa e alegerea mea.
Mi-e cam rușine că tu mă întrebi și eu nu știu să te întreb înapoi, gen ai de-ajuns?. Dar tu ai spus deja.
Sincer, mi-ar fi fost mai ușor dacă scriai doar e ok la mine. Așa m-am obișnuit: adulții nu povestesc.
Merci că ai scris despre bani.
Ioana.
A mai adăugat apoi:
Dacă vreodată vrei ceva și nu-ți ajunge pensia, să zici. Nu-s sigură că pot, da vreau măcar să știu.
Și a trimis, cât n-a regretat.
Răspunsul lui era tot mai straniu, literele dansau, rândurile o luau razna pe foaie.
Ioana,
Am citit dacă vreodată n-am, și întâi am vrut să zic că n-am nevoie. Mi-e destulă pâinea, ceaiul, pastilele și scrisorile tale. Nu pentru efect, dar chiar zic ce am.
Toată viața am mimat bărbatul tare. Am ajuns bătrân care se teme să ceară de la nepoată ceva mărunt.
Așa că promit: dacă-mi trebuie mult rău și nu-mi pot lua, o să încerc să nu fac pe viteazul. Până atunci am ce trebuie.
Mă gândeam că suntem atât de diferiți tu cu aplicațiile tale, eu cu radioul vechi. Dar am descoperit că ne e greu să cerem. Simplu. Ne place să părem indiferenți, dar nu suntem.
Dacă tot ne-am pornit pe drept, să-ți spun ceva ce nu s-a zis în familia noastră. Când s-a născut taică-tu, nu eram pregătit. Doar ce am prins job nou, ne-au dat cameră la cămin, și am crezut c-o să fie viață. Și-a venit copilul. Plâns, scutece, nopți nedormite. Veneam de la tură, el urla. Mă enervam. O dată am aruncat biberoanele de nervi, s-a spart, laptele pe jos. Bunica ta plângea, copilul urla, eu aș fi fugit și n-aș mai fi venit vreodată.
N-am fugit, dar am tot făcut pe-ntristatul. De fapt, am fost la un centimetru de a o șterge. Și dacă aș fi plecat, nu citeai azi rândurile astea.
Nu știu de ce-ți spun, dar să știi: nu-s erou ori exemplu. Sunt un om oarecare, care uneori voia să dispară.
Dacă nu mai vrei să-mi scrii după asta, te înțeleg.
Bunicul Vasile.
Ioana citea și-o durea și-i era cald, straniu. Bunicul din capul ei, mereu miros de mandarină și căldură, devenise bărbat obosit, cu plâns de copil, cu lapte pe ciment.
Și-a amintit că vara trecută, la tabără, a țipat la un băiețel plângăcios, l-a zdruncinat un pic cam tare, copilul a început să plângă. N-a dormit toată noaptea, convinsă că ar fi părinte groaznic.
Mult a stat privind ecranul gol. A tastat: Nu ești monstru. A șters. Te iubesc oricum. S-a speriat de cuvânt, l-a șters.
A trimis:
Bunicule, salut.
Nu mă opresc din scris. Nu știu ce se răspunde la așa ceva. La noi în familie despre asta nu se zice. Despre plâns, chef de plecare. La noi se tace ori se glumește.
Vara trecută la tabără, un băiat mic plângea mereu să se întoarcă acasă. O dată am țipat la el atât de tare că m-am speriat de mine. Toată noaptea am crezut că-s un om rău și că nu merit să am copii.
Ce ai scris nu te face rău în ochii mei. Te face viu.
Nu știu dacă o să pot vreodată să fiu așa de sinceră cu un copil al meu, dacă o fi. Dar poate o să încerc măcar să nu mă mai cred atotștiutoare.
Merci că n-ai plecat atunci.
Ioana.
A dat send și, pentru prima dată, și-a dat seama că așteaptă răspunsul nu ca pe o conveniență, ci ca pe ceva al ei.
Două zile a trecut. Mama a trimis voice: A învățat înregistrarea vocală, dar a zis să nu te sperii. Îl am copiat.
O nouă poză cu pagină dictando.
Ioana,
Am citit și m-am tot gândit: tu ești mai curajoasă ca mine la vârsta ta. Constați că ți-e frică; eu mă prefăceam că n-am nimic, dar făceam praf scaunele.
Nu știu dacă o să fii mamă bună. Nici tu nu știi. Asta se vede la timp. Faptul că-ți pui întrebarea deja contează.
Ai zis că pentru tine sunt viu. N-a mai zis nimeni așa ceva demult. De obicei zic încăpățânat, mofturos, zgârcit. Dar viu nu.
Dacă tot s-a ajuns la vorbe mari, am de întrebat ceva, tot stăteam cu frica: dacă o să te satur cu amintiri, zi. Pot scrie mai rar sau doar la sărbători. E important să nu te apas cu trecutul.
Și încă ceva: dacă vreodată vrei doar să vii pe la mine, fără motiv, sunt acasă. Am taburet liber și o cană curată. E curată, m-am uitat eu.
Bunicul Vasile.
Ioana a zâmbit la faza cu cana. Și-a imaginat bucătăria aceea, taburetele, glucometrul pe masă, plasa cu cartofi sub calorifer.
A deschis camera, a făcut poză bucătăriei de cămin. Pe poză: chiuvetă cu vase, tigaia monstru, ouăle, ceainicul, două căni una cu toartă ciobită. Pe geam, un borcan cu furculițe.
A trimis poza bunicului, a adăugat:
Bunicule, salut.
Asta e bucătăria mea. Am două taburete, căni destule. Dacă vrei vreodată să vii așa, găsești loc. Și eu sunt pe-acasă. Aproape.
Nu m-ai plictisit. Uneori nu știu ce să spun, dar nu înseamnă că nu citesc.
Dacă vrei, scrie nu despre lucru ori mâncare. Despre ceva ce n-ai povestit niciodată, nu de rușine, ci pentru că n-ai avut cui.
I.
A dat send și a înțeles că, pentru prima dată, a pus o întrebare pe bune unui adult din familie.
Telefonul pe masă, ecranul negru. În tigaie sfârâia încet omleta. Din camera vecină, râsete. Ioana a întors ouăle, a stins ochiul, s-a așezat pe taburet și a imaginat cum, într-o zi, pe celălalt taburet stă cu adevărat bunicul, cu cana lui, povestind nu pe hârtie, ci cu voce.
Nu știa dacă va veni bunicul, nici ce va fi. Dar gândul că are cui trimite poza cu bucătăria murdară și un tu ce faci? i-a lăsat în piept o liniște caldă și un pic strâmtă.
A luat telefonul, a privit chatul, pătrățelele, liniile, scurtele I.. A pus telefonul cu fața în jos, să audă vibratul dacă sosește ceva nou.
Oua s-au răcit, dar oricum le-a mâncat încet, ca și cum ar fi împărțit porția cu altcineva.
N-au apărut niciodată te iubesc-uri clare în mesaje. Dar între rânduri deja era ceva, și pentru moment ajungea la amândoi.
