Ionel și-a așezat gălețile cu apă pe bancă în tindă la tanti Paraschiva și voia să plece, dar bătrâna l-a prins de mânecă, semn că trebuie să intre în casă. S-a așezat pe banca largă de lângă ușă și aștepta alte instrucțiuni de la ea.
Gospodina a scos tăcută oala de lut din cuptor, a făcut un semn din mână spre ceas, arătând că e vremea prânzului, și a turnat în farfurie o porție de ciorbă de varză acră, alături de care a pus o bucată de slănină, o ceapă și o felie de pâine rumenă. Apoi a adus și un păhărel de țuică. Spatele ei gârbovit era înfășurat într-o șal de lână. Deși era în casă cald, avea ghete de pâslă în picioare.
Ionel a spus cu o voce blândă:
– De ciorbă nu mă pot refuza. Dar nu beau, am jurat să nu mai pun în gură, am sărutat icoana și i-am spus preotului că n-o să mai ating licoarea asta. Data trecută am făcut tărăboi la cămin când am fost gelos pe Vera, beat fiind, mă mir și acum că nu m-au închis. Pentru scaunele rupte a trebuit să scot banii. Mama a spus că ai dureri de spate, așa că am venit să îți aduc apă. Mă ospătezi cu ciorba ta, iar apoi îți aduc lemne. Poate mai ai și altă muncă pentru mine. Când mama mă vede că mai mă așez la televizor, îmi găsește imediat de lucru.
Ionel a râs atât de tare la propria glumă încât s-a înecat. Tanti Paraschiva a început să-l lovească ușor pe spate, ca și cum ar fi bătut un cui în perete. Ionel și-a continuat ospățul cu ciorba și slănina, întrebând-o apoi:
– Bunică, dar când te culci, ți se îndreaptă spatele sau dormi ca un arc?
Paraschiva l-a privit cu ochii ei albaștri, strânși de un zâmbet, și a ridicat o mână.
– Am auzit că ai fost tânără și frumoasă, uite ce păr bogat ai și sprâncene arcuite, iar ochii, ca două licurici, probabil strălucesc noaptea. Și Vera mea e la fel de frumoasă! Judecă tu singur cum să nu o iubești! Să îți înșir calitățile ei, dar nu știu dacă îți ajung degetele: frumoasă, înaltă, cuminte, bună, muncitoare, ordonată, economă, cântă bine, dansează frumos, nu e zgârcită, n-a fost măritată, nu bea, nu fumează, nu umblă brambura. Vezi câte merite?
Ionel observa cum ochii Paraschivei râdeau. Pe când pieptul îi tremura de râs, glasul nu ieșea.
– Ce ochi frumoși și limpezi ai, bunică! – remarcă băiatul. – Te cunosc bine, nu-i așa?
Paraschiva își ridică umerii într-un gest de indiferență: “Cine știe cum sunteți voi, buni sau răi.”
– Noi nu mai suntem ca voi. Voi vă temeati de părinți și-i ascultați. Noi, dacă nu ne convine ceva, o spunem și mergem înainte cu treaba noastră. Tata, înainte de a face ceva, mă întreabă. Mama chiar mă consideră stăpân. Frații au plecat prin orașe, eu sunt cel mai mic, stau cu ei până mă însor. Vreau să mă însor și să am mulți copii. Vera e puternică, ca veterinar spun că poate avea câți copii dă Dumnezeu. Apropo, e și sănătoasă tun. Deci, degete nu ți-au ajuns, nu-i așa?
Ionel a mâncat bine, iar căldura de la sobă l-a moleșit. Deși Paraschiva avea dureri de spate, casa ei era foarte curată. Patul cel mare cu pernă, plapumă și cuvertură atrăgea atenția.
Ionel a glumit cu voce tare:
– Ce aș mai vrea un pat ca ăsta în noaptea nunții! Sau poate nu, că m-aș fierbe și aș uita de toate treburile.
Apoi a continuat:
– Când termină Vera școala și revine în sat, facem nuntă. Studiază ca să fie asistentă medicală. Cum e să fiu eu medic veterinar și ea să trateze oamenii! Deși mama îi zice tatei “scârbă” uneori, se pare că toți suntem numai scârbe. Ai auzit de Ștefan? A furat motocicleta lui Petru și a înecat-o în lac. Nu-i așa că-i scârbă? Iar Victor a fumat în fânar și era cât pe ce să dea foc la casă. Tot o scârbă!
Dar cel mai mare ticălos e Sergiu. I-a promis lui Nadia, a lăsat-o însărcinată, și apoi a adus o mireasă din oraș. Nadia era atât de supărată, toată lumea se temea să nu facă vreo prostie. Și ieri, plină de burtă, zâmbește, zice că va avea un băiat, pe care i-l trimite Dumnezeu spre bucurie. Mă gândesc cum poate ticălosul să treacă pe lângă casa unde va locui copilul lui, cum poate? Dar eu pe Vera nu o las! Când mă uit la ea, simt că vreau să o strâng atât de tare! Atât de tare încât să ne unim într-un tot. Dar ea este fată cuminte, până la nuntă nu e nicio șansă. Nunțile sunt granițe, iar eu n-o voi duce peste fără voie. Ca asistentă este foarte bună, îți îndreaptă spatele repede! Injecțiile ei sunt așa de ușoare de nici nu simți, mai ușor decât o înțepătură de țânțar. Dar mă gândesc că atunci când cooperativa ne va aloca o casă, îmi va fi dor de tine, bunico, căci nu vom locui aproape. Însă vom găsi timp să te ajut și să vorbim împreună. Ce altceva mai ai pe aici de gustat?
Paraschiva a scos repede o oală cu mâncare din cuptor. Se simțea deja mirosul puternic al cărnii și al hriștei. Ionel și-a răsucit nasul după miros ca și cum aproape i-ar fi luat foc. A luat lingura și, ca un copil, a ciocănit în masă. Paraschiva zâmbea cu ochii strălucind de bucurie că mâncarea ei i-a plăcut lui Ionel.
– Poți să te culci pe pat cât mănânc. Sau e doar de frumusețe patul? Mereu îi dăm de cap împreună cu Vera, să-l testăm!
Ionel iarăși s-a înecat, dar de data aceasta Paraschiva nu i-a mai lovit spatele. Ar fi dorit să-l mângâie, să-i mulțumească pentru veselia adusă, că a vorbit cu ea, a împărțit din timpul său, fără să se grăbească acasă. Cu mâinile sale aspre și bătătorite i-a atins spatele ușor și l-a sărutat pe creștet.
Ionel s-a ridicat de la masă, zicând:
– Cum să lucrez acum cu burta plină? Am numai chef de dormit pe plapumă.
A râs și a plecat în curte. A adus câteva brațe de lemne, a măturat în tindă, a mers la coteț să evalueze purcelul, apoi a mulțumit gospodinei și s-a dus acasă.
– Pe unde ai fost? Vera te-a sunat de atâtea ori, iar tu cu Paraschiva tot vorbești și vorbești?
– De unde să pleci de la ea? Îți cere să îi povestești ba de una, ba de alta, – a râs băiatul. – Mamă, din naștere e mută?
– Nu, fiule. Copil fiind, în război, cânta precum Zinaida. Mergea din casă în casă și cânta cântece patriotice. Când au venit nemții, când erau partizanii spânzurați, ea a cântat “Războiul Sfânt”. Atunci nemții i-au tăiat limba. Partizanii au salvat-o, n-au reușit să o împuște. Noi credeam că e mută din naștere, dar primarul ne-a povestit de curând. Satul ei s-a risipit, dar satul nostru înflorește, așa că ei i s-a dat casă. Știi, noi, oamenii, uneori suntem mai răi decât animalele. Ne-am închis în locuințele noastre mari și nu ne pasă de alții. Dar ea, chiar dacă e mută, înțelege tot.
– Mamă, ea vorbește cu ochii! Îi vorbesc de Vera, iar ea radiază de bucurie. Iar când am povestit despre Sergiu, ieșeau fulgere din privirea ei. Și știi, mamă, are mâinile atât de blânde. Ar părea că ce legătură am cu ea? Niciuna. Și totuși, simt dorința să vorbesc cu ea, să împărtășesc.
Și știi de ce? Pentru că are bunătate, vorbește cu sufletul. Și, mamă, ea nu gesticulează ca ceilalți muți, ci pare mai mult gânditoare decât mută. Mâine voi merge să bat câteva lucruri în șură, căci mi-a cerut acest lucru. O să mă aștepte. Așa că nu mai găsi de lucru de degeaba pentru mine, voi fi ocupat.
