Se întâmplă să fiu la frumoasa vârstă de 60 de ani și să trăiesc singură în Chișinău. Nu am copii și nici vreun soț care să-mi facă gălăgie prin casă. Deși, la vremea mea, am avut parte de un pic de romantism și chiar am trecut pe la starea civilă. Pe la 25 de ani, am zis da cu tot sufletul.
Căsnicia? Un spectacol cu pauze și aplauze trase la indigo. S-a terminat brusc, ca o melodie proastă, din cauza infidelității soțului meu, Vasile. Omul și-a adus amanta direct în apartamentul nostru, ca și cum ar fi făcut o vizită la piață. Evident, nu am suportat, mi-am strâns valizele și m-am mutat la ai mei, în Bălți. La două luni după ce am semnat actele de divorț, am primit vestea că sunt însărcinată.
Sinceră să fiu, nici nu mi-a trecut prin minte să-i spun fostului meu soț. Am decis să mă descurc singură și să-i arăt că pot. Când l-am născut pe fiul meu, medicii din spitalele de la noi au venit cu niște vești de nu le poți uita. Copilul dumneavoastră s-a născut foarte slab, și, ca să fie tablou complet, are o boală incurabilă. Dacă ajunge la 11-12 ani, e noroc curat!”
Ce să fac, unde să merg? L-am crescut cum am putut, l-am alăptat zilnic, dar gândul că o să-l pierd prea devreme nu-mi dădea pace.
Minunea mea a trăit până la 15 ani. Într-un fel tragic, fiul meu și tatăl meu au plecat din lume la o distanță de exact o săptămână. Multe lacrimi și două pierderi grele.
Tatăl mi-a lăsat apartamentul lui, mare și situat pe strada principală din centrul orașului. Am trăit toți anii aceștia ca o văduvă respectabilă, fără ca vreun bărbat să mă bată la ușă. Mi-ar fi plăcut să mai am un copil, dar m-a speriat ghinionul și n-am riscat nimic. La 45 de ani mi-am cumpărat un laptop, să pot vorbi cu rudele și să fiu la curent cu bârfele locale.
Rudele, de parcă au simțit că am rămas singură, au început să vină pe la mine ca la magazin nou deschis. Cu plăcinte, cu suveniruri, dar totul cu ochii pe apartament. Întrebau la greu dacă am făcut testament, iar când află că nu, încep să se plângă de pensia lor mică, de rate la Moldindconbank și să caute să pară mai buni decât restul neamului. Știu eu cui las apartamentul o prietenă bună, cu o fiică care mă ajută mereu fără să ridice ochii din telefon.
Familia mea, de fapt, nu vrea decât apartamentul meu din centru. Încet-încet, am sărit peste întâlniri și telefoane, dar ei parcă au radar. Nu se potolesc.
Într-o zi, Gheorghe, vărul meu, a sunat cu tupeu și a întrebat dacă mai respir și cui îi dau apartamentul. M-am supărat atât de tare că am blocat toate rudele pe Facebook și pe telefon, să nu mai vadă nici poza de la Mărțișor.
