Fisura încrederii
Doamnă Ana, sunteți acasă? Eu sunt Lenuța de la trei! Mi-au rămas niște plăcinte fierbinți, și am și o vorbă de împărțit Nu deschideți?
Doamna Ana, cu ceașca de ceai rece în mâini, rămase nemișcată la fereastră. Afară, noiembrie se revendica cu cerul său gri peste curtea blocului din Chișinău. Vântul răvășa frunzele galbene printre cele două blocuri și puținii trecători se grăbeau, strânși în jachete. Ana se obișnuise cu liniștea. Cu ticăitul ceasului, huruitul frigiderului, scârțâitul podelei, cu faptul că nimeni nu o mai deranja la ușă.
Doamnă Ana, văd că lumina arde! Nu vă ascundeți, eu-s om de treabă!
Vocea de dincolo era sonoră, insistentă, cu o veselie care nu îngăduia refuzuri. Ana puse ceașca pe pervaz și porni încet spre hol. Privind pe vizor, o văzu pe Lenuța, cu sacoșa ei, rânjind voioasă, pieptănată la repezeală, cu părul ei roșcat vopsit strâns într-o coadă, ruj strident și un geacă fuchsia de zici că a nimerit la modă pentru curaj.
Of, parcă sunteți la cetate acolo, hai deschideți, c-am înghețat! mai zise Lenuța.
Ana îndepărtă zăvorul. Lenuța intră ca primăvara pe ușă, aducând un parfum intens, cu miros de iarnă și ceva prăjit.
Am ales să coc azi dimineață niște plăcinte una cu varză, una cu carne și am zis: să-i duc Anei, să nu stea flămândă. Parcă ați slăbit rău!
Mulțumesc, Lenuța, nu trebuia…
Ei, dar ce! Eu sunt generoasă din fire. Numai să mâncați, să nu lăsați pe mâine. Și faceți un ceai mai tare, că arătați cam palid.
Femeia nu prea aștepta invitații: aprinse ibricul, găsi două cești în dulap, de parcă era la ea acasă. Ana stătea în ușă cu sacoșa și nu știa dacă să râdă sau să plângă. Atâta singurătate pusese peste ea, încât avea impresia c-a întâlni un om e eveniment neliniștitor, invaziv.
Hai, așezați-vă, porunci Lenuța cu ton de brigadier. Bem un ceai, stăm la povești, să nu vă încuiați aici. Așa pățesc toți: rămâi singură, copiii plecați, bărbatul dus, totul devine ca-n ceață. Și mătușa mea s-a ofilit așa, după ce-a murit moșu ei.
Ana se așeză la masă. Plăcintele aurii miroaseau într-adevăr nemaipomenit. Nu mai gătise de mult pentru ea. De regulă, lua ceva gata făcut de la magazin, încălzea la cuptorul cu microunde, și mânca fără poftă.
Să nu credeți că mă bag peste, Lenuța turna ceai și-și punea patru linguri de zahăr, ca la cabană. Da eu sunt sufletistă. Dacă văd pe cineva necăjit, nu pot trece pe alături. Am un stil, umblu toată ziua, lumea vine la mine ca la moaște. Al meu zice: Lenuța, de tine să te îngrijorezi, tot pe alții îi iei în spate! Dar eu așa-s făcută.
Vorbea repede, cu gesturi largi și hohote de râs. Ana simțea cum, pe dinăuntru, i se dezgheață câte ceva. Când o mai fi vorbit de-adevăratelea cu cineva, la un ceai, fără griji și politețuri? Alexei suna rar, o dată pe săptămână, discuții de îndatorire. Ce faci, mamă? Bine. Ai bani? Am. Sănătoasă? E. Țuc, salut, ne auzim. Și pace, șapte zile.
Știți, Ana dragă, de mult voiam să vă invit, Lenuța se trage mai aproape, ochii ei strălucesc cu o grijă neașteptată. Noi, niște femei de la bloc, ne adunăm uneori la Coșulețul, știți, cafeneaua aia mică de la colț. O oră, două, să mai împărțim noutăți, să nu uităm de gura omului. N-ați vrea să mergeți o dată cu noi?
Nu știu, Lenuța nu prea
Ei și? Vă iau eu, nu scăpați! E păcat să vă închideți, nu face bine. De singurătate vin toate bolile!
Ana dădu din cap, mai mult ca să o facă să tacă. Lenuța bău ceaiul, făcu un inventar vizual bucătăriei.
Vai, dar ce vesel pe la dumneavoastră! Și ce ceainic! se uita la serviciul de porțelan alb, cu margini aurii, după geam la bufet. E antichitate?
Boris mi l-a dăruit, la 30 de ani de căsătorie, zise Ana, molcom.
Minunăție! Să aveți grijă că-i păcat de el! Dar gata, fug, că am un car cu treabă. Să mâncați plăcinta! Mâine, la trei, vă iau de acasă, tre să vă scoatem din bârlog.
Și plecă cum venise, vertiginos. Ana rămase cu punga de plăcinte pe masă și urma rujului pe ceașcă. Acum, liniștea părea ușor schimbată. Mai puțin tăioasă.
***
Așa a început. Lenuța venea în fiecare zi ba dimineața, ba seara, mereu cu un motiv. S-a terminat sarea, nu mă lămuresc cu factura, hai să ieșim la cumpărături. O târa pe Ana la Coșulețul, între alte trei doamne, gălăgioase și fără inhibiții. Discutau vecini, prețuri, emisiuni.
Ana se simțea la început străină. Astea erau altă specie de femei, cu glume de mahala, cu expresii care o făceau să roșească. Dar Lenuța o ținea aproape: Asta-i prietena mea, doamna Ana, fimă de la oraș, profesoară la pensie să vedeți că are clasă!. Ceea ce îi dădea Anei un strop de mândrie.
Ușor, Ana s-a obișnuit. Ajunsese să o aștepte pe Lenuța, să se pregătească pentru ieșiri, să se bucure măcar de gălăgia aceea săracă, dar vie. Lumea pe care o știa, cu Boris în teatru și prieteni erudiți, rămăsese doar o amintire. Iar acum, ce să faci? Rămăseseră cafenele cu pahare de plastic și discuții găunoase. Tot era mai bine decât acasă.
Doamna Ana, aveți, întâmplător, broșa aia de chihlimbar pe care o purtați data trecută? întreabă Lenuța, sorbind ceai și molfăind un biscuit Alunel. Vai, cât drag îmi fac lucrurile vechi!
Da, mamăi, e de la mama.
Pot s-o văd? Poate i-o arăt și fetei mele, Sânziana. Face anul ăsta licența și tânjește după accesorii vechi!
Ana ezită. Erau amintiri de familie. Dar Lenuța îi citea pe chip speranța, și nu avea curaj să o refuze.
Bine, zise, numai să ai mare grijă…
Vai, stați fără grijă! O păstrez ca pe ochii din cap!
Trece săptămâna, broșa nu apare. Ana întreabă, Lenuța zice: Sânziana încă tot se uită la ea!. Apoi, peste altă săptămână Of, a pierdut-o, dar suntem pe urme, n-aveți teamă!.
Noaptea, Ana nu mai doarme, scurmă gânduri, se învinovățește. Când încearcă să se plângă mai serios, Lenuța se arată indignată:
Mă bănuiți de hoție? Eu, care am fost singura care vă mai ține de mână omenească aici?! Nu v-am lăsat în singurătate, v-am scos la lume iar dumneavoastră nu aveți încredere!
Ana se topește de vină.
Scuză, nu asta am vrut
Las că găsim broșa, Sânziana caută. Nu vă băgați păcat în suflet.
Lenuța redevine a ei: aduce plăcinte, scoate la cafea. Doar că uneori mai cere și un mic ajutor:
Doamna Ana, aveți vreo mie de lei până la pensie? Mi s-a îmbolnăvit băiatul, n-am bani de sirop, mă jur că vă dau înapoi săptămâna viitoare!
Ana dă. Pentru că Lenuța e aproape soră. Trei sute. Cinci sute. Nu se mai întorc. La remindere, Lenuța se simte jignită:
Prietenele nu se ceartă pe mărunțișuri! Eu v-aș fi dat sufletul, iar dumneavoastră mă țineți de registre!
***
Alexei o sună într-o miercuri seara. Ana se pregătea de somn, se uita abulic la o emisiune de renovat case din Orhei.
Mamă, ce faci?
Binișor, tu?
Obosit… Dar zic: nu vii la noi sâmbătă-duminică? Marina tânjește la borșul tău, copiii nu te-au văzut de o lună…
Nu prea pot acum, Am aici… treburi.
Ce treburi? Tu tot acasă stai.
Ce stau, ce stau! Acum am și eu cu cine sta de vorbă, merg la cumpărături, la cafea, am prietenă, pe Lenuța.
Prietenă?
Da, de două luni mă scoate în lume, fără ea mă uscam aici.
Alexei tace.
Să ai grijă, mamă și de lucrurile tale nu toți oamenii sunt buni.
Vai, dar ce știi tu?! Lenuța e ca o soră! N-ai cunoscut-o, și judeci.
Bine, mamă noapte bună.
Rămase cu telefonul pe genunchi, simțindu-se nădușită de ciudă. Fiul niciodată nu era mulțumit că are și ea viața ei. În mintea lor contează doar să fie ea închisă în carapacea singurătății, fără să-i deranjeze.
A doua zi, Lenuța vine cu o noutate grandioasă:
Doamna Ana, mai țineți minte ce v-am povestit de sanatoriul de la Cahul, unde lucrează o prietenă bună de-ale mele, ca administratoare? E o ofertă, două săptămâni la preț de nimica! Haideți cu mine, în aprilie. Aer, tratamente, viață.
Ana se crispează. Nu a mai fost undeva de ani buni, de când trăia Boris.
Cred că e scump, Lenuța pensia mea e mică, două mii trei sute…
Ce scump? Nouă mii de lei pentru două săptămâni! Dumneavoastră și cu mine, facem echipă. Eu i-am pus deja pe ai mei deoparte, dumneavoastră strângeți cât vă rămâne. O asemenea ocazie nu mai vine!
Ana are ceva economii pentru zile negre, moștenire de la Boris. Se lasă convinsă.
Bine… hai să vedem.
Mâine mergem la bancă împreună, că vă știu, vă bateți cu cardul ca orbul cu ciomagul!
Zis și făcut. La bancă, Ana retrage banii și îi întinde Lenuței.
Duc mâine avansul, vă aduc confirmarea plății, nu mă grăbiți.
Dar confirmarea nu apare. E vacanță la birou, pierdeți grija, dragă, îi spune Lenuța. Plăcinte, veselie, apoi din nou: N-ați avea niște bani de împrumut? Durează până la salariu. Și încă ceva:
Doamna Ana, nu-mi dați service-ul de cafea pentru nuntă la Sânziana? Vine lume, nu am ce pune pe masă, vi-l aduc strălucind de o să vă vadă ochii!
Service-ul de porțelan, cadou de la Boris Ana ezită, dar Lenuța insistă și nu poți refuza insistența cu parfum dulceag și hohote.
Luați-l, dar aveți grijă.
Lenuța pleacă fericită.
***
Peste vreo trei săptămâni sună Marina, nora:
Mamă, e adevărat că ați scos bani mari din bancă? Alexei e mandatar, i-a sărit notificarea pe mail…
Da, și? De când îi dau raportul?
Numai de grijă întrebam. N-ați cumva probleme cu vreun vecin binevoitor?
Mă descurc singură, dragă. Lenuța e singura care s-a uitat la mine ca la om. Spre deosebire de voi, care cu munca, cu copiii, cu ipoteca, nici la Paști nu treceți pe la mine!
Mamă, nu-i chiar așa
E! Sunați să bifați și credeți că e de ajuns. Lasă, am eu cu cine sta la vorbă.
Și aruncă telefonul, deși știe că exagerează. O doare dar nu vrea să recunoască.
***
Lenuța e tot mai rară. Zice că are nuntă de aranjat, Sânziana nu știe cu stresul. Service-ul nu l-a adus înapoi, ba încă mai cere niște mii, ba să se împrumute, ba să semneze ceva pentru niște farfurii de vis la reduceri, jumate-jumate, pe rată.
Ana, doar semnezi că iei în rate, da Lenuța promite că plătește jumătate!
Ana nu pricepe textul în contract, firma e gălăgioasă, trece cu semnatul în grabă, zăpăcită.
La ieșire, cine să nimerească Marina, cu un sacoș cu produse.
Mamă, ce faci aici? Cine e doamna?
Lenuța, prietena mamei, sare ea, zâmbitoare ca la imaginea prietenelor adevărate.
Marina o ia deoparte:
Mamă, ascultă: am citit pe forum că sunt escroace cu stilul ăsta. Vecinile spun că prietena dumneavoastră a făcut la alte pensionare aceleași figuri. Nu vedeți că dispar lucruri, bani? Service-ul, broșa, banii de sanatoriu
Nu e adevărat! reacționează Ana. De mila voastră nu se bucură nimeni, numai invidie aveți!
Mamă, noi doar ne temem pentru dumneata
Ana nu vrea să audă, o trimite la plimbare.
***
Lenuța, tot mai rar pe acasă. Când vine, iar cere: Mai ai cinci mii să-mi împrumuți? Sânziana nu are rochie pentru nuntă, vă dau îndată ce apare leul! Ana simte un gol, parcă vede clar răceala din ochii Lenuței. Ca o ușă care se închide.
Nu, Lenuța. Nu mai am nimic să-ți dau.
Vai, v-au sucit capul copiii? După cât v-am ajutat, acum mă ardeți că n-aveți încredere?
Service-ul? Broșa? Banii?
Las, găsesc tot, doar am mult pe cap! Dar dacă nu mă credeți, rămâneți singuri!
Ana închide ușa.
Nimic. Doar liniștea.
***
La două zile, cioc, cioc: Lenuța trântește o cutie la prag.
Na, ia-ți marfa, că de azi înainte să nu mai contezi pe mine! Și să nu mă mai calci niciodată pe nervi!
Ana duce cutia la bucătărie. Când desface, service-ul spart. Ceașca favorită, ciobită, platoul lovit, ceainicul cioturos. O apucă plânsul rău, ca la înmormântare.
Pune mâna pe telefon.
Alexei poți veni? Nu mă simt bine.
Venim, mamă răspunde fiul, pe un ton cuminte.
Când vin Alexei și Marina, repara ce se poate. Culeg cioburi, mângâie. Fără reproșuri.
Iartă-mă, zice Ana printre lacrimi.
Suntem aici, mamă, zice Alexei. Mergem la poliție, dar important e că ești cu noi.
Nu vreau, clatină Ana. Să-și țină hapsâniile. Am altele mai de preț.
Marina adună cioburile de ceașcă.
Dacă vrei, le lipim. Va rămâne o crăpătură, dar merge de ținut.
Merge, zice Ana, și simte, fără s-o spună, că așa e și cu sufletul. De trăit, se trăiește și cu fisuri.
Beau ceai cu toții. Fără service, ci cu niște cești simple, cu drag.
Seara, după ce rămâne singură, Ana își lipește ceașca. Cusurul se vede, dar tot e mai bine decât golul de dinainte. Telefonul sună iar:
Mamă, mâine venim cu toții la masă. Să faci borș, da?
Ana se uită la ceașca crăpată, apoi la fereastra cenușie de toamnă, și simte că, încet-încet, liniștea casei nu-i mai pare la fel de pustie.
Bine, răspunde încet. Vă aștept.
