Fă-ți bagajele, am întâlnit prima mea dragoste, a anunțat soțul. Iar peste o oră el singur stătea cu geanta la ușă
Mihai s-a întors de la reuniunea de liceu într-o seară de duminică. Mariana tocmai termina de spălat vasele.
Soțul era ciudat zâmbitor, cu obrajii îmbujorați, ca și cum tocmai ar fi câștigat la Loteria Națională ori l-ar fi avansat cineva la serviciu. Mariana l-a privit pe sub sprâncene, uscându-și mâinile pe prosop, și s-a gândit: Frumos s-au veselit.
Mihai n-a zis nimic. S-a dezbrăcat și s-a culcat.
Dimineața, pe la șase, ședea în bucătărie cu mâinile împreunate pe masă, cu o față serioasă, ca-n filme când cineva a luat o hotărâre grozav de importantă. Mariana i-a pus cafeaua în față și s-a dus către frigider, căci trebuia să termine chiftelele rămase de ieri. Și atunci el a slobozit vorbele.
Mario, trebuie să discutăm.
Iaca, și-a zis Mariana. Formula pe care n-ai cum s-o ignori, preambulul tuturor necazurilor.
Ieri am văzut-o pe Ludmila. Ți-am povestit de ea. Prima iubire.
Mariana își amintea. Numenele Ludmilei răsărea cam la fiecare al cincilea Revelion, mai ales când Mihai bea puțin și se lăsa cuprins de amintiri. Eram așa de tineri… Nimic din altă lume.
Am vorbit… Mult. Și, uite, Mario, fă-ți bagajele.
Mariana s-a întors. Chiftelele au rămas pe raft.
Ce?
Am hotărât să fim împreună. Eu și Ludmila, înțelegi?
Mariana s-a uitat la soțul ei fără să clipească.
Oricum, apartamentul e pe numele meu, a spus Mihai, precaut, cu tonul cu care spui și gata. Mai bine îți cauți altceva.
Mariana a pus chiftelele înapoi în frigider. A tras ușa încet, să nu cadă magnetul cu imagine de la Mânăstirea Neamț pe care îl cumpăraseră într-o excursie.
Chiar ai decis?
Da.
Ea a dat din cap. A mers spre dormitor.
Mariana ședea pe marginea patului și privea peretele. Pe perete era calendarul cu pisoi, cumpărat în ianuarie din piață, pentru că trebuia să ia ceva, și ăsta a fost cel mai ieftin douăzeci de lei. Ianuarie trecuse demult, și februarie la fel, dar pisoii rămăseseră acolo. Un motănel roșcat cu o fundiță se uita la ea, parcă cu compasiune filosofică.
Așa deci, și-a spus Mariana.
Douăzeci de ani locuise cu omul care acum stătea în bucătărie și aștepta, cu răbdare, să-și pună hainele în geantă. Douăzeci de ani nu-s de ici, de colo.
Prima lor garsonieră în Dristor, unde picura robinetul și noaptea se auzea vecinul de peste perete, domnul Vasile, cum țipa.
Apoi falimentul Mihai nu vorbea mult acasă și era gri ca o cârpă, iar Mariana se prefăcea că nu vede când el își toarna un pahar pe balcon.
Apoi operația de apendicită dintr-o primăvară, când l-a dus la spital la ora trei noaptea și chirurgul a zis: Dacă întârziați o oră…. Ultima zi de școală a elevilor ei, când Mihai a venit cu flori și a rămas stingherit în prag, foarte mândru. Toate astea fuseseră. Toate. Și totuși, nu mai contau.
Mariana s-a ridicat. A făcut trei pași prin cameră. S-a oprit la șifonier.
Pe raftul de sus, undeva în spate, stăteau documentele.
Mihai tot la masă era, vedeai cum butonează telefonul și-i mai scapă un zâmbet sigur îi scria Ludmilei. Zâmbetul acela între mândrie și stânjeneală, al cuiva care a făcut un gest măreț și așteaptă aplauze.
Mariana a așezat actele pe masă.
Îți faci și tu bagajul? a întrebat Mihai, ridicând ochii.
Nu, vreau să-ți arăt ceva.
A deschis mapa.
Mario, mai bine nu acum…
Taci o clipă.
A scotocit printre hârtii și a găsit-o.
Era contractul de partaj. Cu cincisprezece ani în urmă, când Mihai își pornise mica afacere cu materiale de construcții, notarul le-a recomandat să-l semneze. Mihai făcuse o glumă proastă atunci. Mario, e hârțogăraie! Familie suntem, nu? Mariana a semnat singură la notar și a adus copia acasă.
Mihai a spus bine și a aruncat-o în sertar. Mariana a pus copia la păstrare, unde știe orice gospodină. Nu era strateg doar ordonată.
Apropo de afacere, acea afacere a ținut paisprezece luni. Planuri frumoase pe trei ani, dar a picat așa cum pică tot ce se clădește pe fundații strâmbe.
Au rămas datorii. Mariana, atunci, o singură dată i-a sugerat să vândă apartamentul și să scape de toate. Mihai: nu, lasă, mă descurc. Și s-a descurcat, nu în trei luni, cum promisese, ci în șase ani. Mariana a muncit în două locuri, fără să se plângă.
Mihai a luat hârtia și a citit.
Mariana și-a pus puțină cafea rece. A băut.
Stai, a zis Mihai, cu voce stinsă, aproape speriată. Aici scrie…
Da, i-a răspuns ea.
Că apartamentul e al tău la divorț.
Da.
Dar…
Mihai a privit din nou contractul, apoi l-a lăsat pe masă.
Mariana n-a zis nimic. Să citească, să se lămurească. Acum, la cincisprezece ani distanță.
Și ratele la bănci?
Ale tale, din afaceri. Punctul patru.
Mihai tăcea. Pe ecran, clipă un mesaj de la Ludmila sigur îl întreba ce face. N-a răspuns.
Mario, a încercat el din nou.
Da?
Tu chiar ai păstrat totul la punct?
Mariana, sincer:
Da. Nu arunc documente.
Era adevărul. Mariana păstra toate chitanțe, garanții, instrucțiuni de la mașini de spălat vechi de zeci de ani, bilete de tratament, foi de observație. Om ordonat asta e.
Mihai s-a uitat iar la hârtie, apoi pe fereastră.
Mariana s-a ridicat, a strâns dosarul, a pus ceașca în chiuvetă. S-a întors:
Mihai, cineva dintre noi chiar trebuie să-și caute altceva, a zis. Ai dreptate.
Și a mers în camera ei.
Mihai a rămas în bucătărie vreo douăzeci de minute… Poate treizeci. Mariana n-a numărat. Ea făcea ce face orice femeie când lumea ei se scutură: nimic spectaculos. Așeza cărțile vechi pe raft, muta ghiveciul de mușcate de pe pervaz, ștergea praful de pe dulap. Când mâinile se ocupă, gândurile nu mai zburdă.
Mihai a apărut în prag.
Mario.
Ea s-a întors. Ținea contractul în mână, îl strângea ca pe un colac de salvare.
Mario, hai să vorbim liniștit.
Să vorbim, a zis Mariana calm, fără emoție. O simplă constatare.
Hârtia aia… eram alți oameni. Nu credeam că…
Că?
Mihai a tăcut. Probabil n-a găsit finalul potrivit. Că nu credeam că separăm drumurile? Sau că nu credeam că devine important un act? Sau că nu credeam nimic?
Notarul a autentificat. Totul legal, am întrebat.
Când ai întrebat?
Acum vreo cinci ani, întâmplător.
Mihai o privea ca pe cineva pe care l-a subestimat vreme îndelungată.
Deci ai plănuit?
Mariana a reflectat o secundă:
Nu. Dar așa sunt eu. Ordine peste tot.
Adevărat era. A sunat notarul pentru altceva, o moștenire, și s-a interesat, din curiozitate, dacă acel act mai are valoare. Notarul: Este, nu vă făceți griji. Atunci a uitat de el până azi.
Mihai s-a reîntors la bucătărie. Mariana îl auzea foșnind, deschizând dulapuri, mișcând ceva prin casă.
A tras cu ochiul pe ușă.
Mihai stătea în mijlocul bucătăriei, privea o pată de pe perete.
Ce faci? l-a întrebat Mariana.
Mă gândesc.
La ce?
N-a răspuns.
Mariana a intrat, a pus apă la fiert.
Mihai, am să te întreb ceva. Te-ai gândit unde mergi?
El s-a uitat la ea. Tăcere.
Am înțeles, a zis Mariana.
Știa bine răspunsul. Mihai își imaginase altfel scena: el hotărât, Mariana dramatizând, plângând, fugind la prietene. El rămâne în apartament, Ludmila sosește. Simplu și logic.
Că Mariana are un act pe care el nu-l mai ținea minte în povestea asta nu avea loc.
Fierbătorul a cântat. Mariana a turnat ceai.
Eu nu plec nicăieri, a zis ea. Apartamentul e al meu și aici rămân.
Mihai tăcea.
Și eu… unde…
La Ludmila, i-a reamintit Mariana. Tu ai zis. Ați decis împreună.
Despre Ludmila Mariana nu simțea nimic atunci. Nici supărare, nici curiozitate. Ludmila era un personaj dintr-o altă poveste, una inventată de Mihai la o sărbătoare cu spumant și nostalgii despre tinerețe. Mariana, în povestea asta, era doar în calea drumurilor.
Asta e viața.
Ea, a început Mihai, apoi iar s-a oprit.
Ce?
Ea nu știe, exact. N-am discutat până la capăt cu ea. Nu e chiar pregătită.
Mariana a pus cana pe masă.
Mihai.
Ce?
Chiar îmi spui să-mi fac bagajele, dar nici n-ai întrebat pe Ludmila dacă poți merge la ea?
A tăcut. Se vedea clar.
Unii bărbați sunt grozavi la hotărâri mari. La detalii se împiedică.
Mariana a scos din dulap geanta veche de voiaj, a pus-o pe masă.
Poftim, ia ce-ți trebuie.
Mario…
Mihai, decizia e luată, eu așa am primit-o. Acum pune-o în aplicare.
El a privit geanta. Ceva s-a rupt în Mihai.
A început să-și strângă câteva lucruri.
Mariana a rămas în bucătărie. A auzit cum se deschide și se închide dulapul, cum scârțâie sertarul, cum zornăie ceva metalic probabil aparatul de ras.
Douăzeci de ani, și tot bagajul s-a redus la o geantă de voiaj.
După o oră, Mihai a apărut în hol. Ținea geanta. Pe față avea o expresie ca și când i s-ar fi dezumflat dintr-o dată tot entuziasmul.
Mario a zis. O să-ți dau telefon.
Bine, a încuviințat Mariana.
Cu actele, cu divorțul.
Sună, vorbim.
A mai stat nițel în prag. Probabil aștepta să curgă lacrimi, rugăminți, scandal ceva care să-l readucă în zona cunoscută. N-a primit nimic.
Mihai a deschis și a plecat.
După trei săptămâni, Mariana a aflat de la tanti Olga, fosta colegă (encyclopedia cartierului), că Mihai și Ludmila nu s-au înțeles.
Ludmila locuia de fapt cu sora ei, într-o garsonieră din sectorul Botanica: sora, cumnatul, doi copii. Deloc romantic. Mihai, bineînțeles, n-a mers acolo. A închiriat o cameră la o pensionară, în Tineretului, care nu dădea voie să fumezi și vreaști aviz înainte să chemi vreun musafir.
Când Ludmila a auzit de camera de la doamna Smaranda și că Mihai nu mai are apartament, s-a răcit. Foarte repede. Idealul bărbatului care-și riscă viața pentru dragoste era mai atrăgător decât unul cu geantă și datorii. Prima dragoste e întotdeauna frumoasă de departe. De aproape, e altfel.
Mariana a ascultat și i-a turnat ceai Olgăi.
Și tu… cum te simți, Mario? a întrebat tanti Olga cu chipul pregătit de o compasiune răbdătoare.
Bine, a răspuns Mariana.
Adevărat era. În trei săptămâni făcuse înscriere la masaj vis vechi; sunase prietena Galina, cu care nu vorbise de trei ani: s-au întâlnit, au stat la cofetărie ore întregi. Și-a luat abonament la bazin. Mărunțișuri, dar din ele e făcută viața.
Seara, în liniște, Mariana uneori se gândea la Mihai. Fără amărăciune gând gol. Și odată și-a dat seama: e bine că el a deschis ușa aceea. Ea, probabil, ar fi stat mult și bine fără s-o deschidă.
Pe perete, calendarul cu pisoi era tot acolo. Ianuarie, februarie și motănelul cu fundiță. Mariana s-a uitat la el și s-a gândit că ar trebui să-l întoarcă la luna curentă.
Apoi și-a zis: mai e timp.
