Sfârșitul săptămânii trecute a fost, pentru mine, un adevărat carusel de emoții. Am mers cu Nicoleta, soția mea, la părinții ei din Chișinău pentru tradiționala cină de duminică. Întotdeauna mă simt ciudat în casa lor deși ar trebui să mă simt ca acasă, tot parcă sunt mereu ginerele.
Ne-am așezat la masă cu toții, mâncarea era aburindă și mirosea a mărar și leuștean. În timp ce gustam din supa de borș, discuțiile obișnuite s-au transformat brusc într-un subiect sensibil: jobul meu. Nicoleta a adus vorba că ar trebui să-mi caut alt loc de muncă, ceva mai bine plătit. M-am simțit prins la mijloc și nu m-am putut abține să mă gândesc că aceasta nu era o discuție potrivită pentru masa în familie.
Nu pot spune că argumentul ei era fără temei, pentru că, într-adevăr, plănuim de ceva timp să construim o piscină la casa părinților mei din Ungheni. Ne doream să o facem deja de ani buni, iar în acest an, Nicoleta s-a hotărât că nu mai avem mult de așteptat. Pe lângă asta, voiam să schimbăm Dacia noastră înainte de iarnă cu una mai nouă, și visam la o vacanță la Constanța la mare, după trei ani de pauză.
Realitatea e că, în familia noastră, doar eu lucrez. Lucrez de ceva timp la o firmă din Chișinău, însă trece printr-o perioadă dificilă: au fost concedieri și pentru cei rămași, salariile au fost tăiate pe termen nedefinit. Nu mă plâng de job, deși simt presiunea pe umerii mei.
I-am spus Nicoletei că avem economii, dar nu suficiente ca să facem tot ce ne dorim. Poate ne ajunge pentru o vacanță modestă la mare, și pentru o mașină cu puține dotări, dacă nu se scumpesc lucrurile între timp.
Nicoleta, însă, a insistat să prioritizăm piscina părinților ei în loc de planurile noastre personale. M-am simțit frustrat chiar mi-am pierdut calmul, mai ales că la masă se reluau aceleași reproșuri. Am izbucnit spontant și am spus că ajutorul financiar pe care îl oferim părinților ei lunar este substanțial și, dacă mă uit la nota de plată, aproape tot ce era pe masă fusese cumpărat din banii mei.
Știu că nu trebuia să spun asta, dar nu mai găseam ieșirea. Era supă acră în farfurie, iar Nicoleta a început tirada mi-a spus lucruri pe care nu le auzisem niciodată de la ea, nu neapărat plăcute. Nu am rămas să ascult prea mult. Am plecat tăcut acasă.
Ajuns la apartamentul nostru, am strâns lucrurile Nicoletei și le-am dus la părinții ei. Am considerat că dacă tot s-a ajuns la astfel de discuții, poate e cazul să reflectăm fiecare. Cred că un astfel de comportament nu este acceptabil și nu ar trebui să permit asemenea certuri.
Acum, stau singur în apartament. Mă uit la hainele mele și la pereții pe jumătate goi. Nu sunt sigur care va fi următorul pas. E greu să mă adun și să gândesc limpede după o așa seară. Nu știu ce să fac mai departe. Poate e nevoie de timp sau poate, pur și simplu, trebuie să mă reculeg și să văd dacă drumul nostru se mai intersectează.
