Nu pot să spun că te urăsc
Știi… de fapt, nimic nu s-a schimbat…
Vera își frământa nervos mâneca în timp ce privea pe geamul taxiului. Pe lângă ea se perindau aceleași străzi prin care fugărise cândva împreună cu Rareș, râzând în hohote și visând la viitor. Șapte ani… Șapte întregi ani nu a mai pășit pe ulițele Chișinăului.
Am ajuns, domnișoară, i-a spus șoferul, scoțând-o ușor din gânduri.
Taxi-ul a tras lin la scara vechiului bloc cu cinci etaje. Vera a pipăit instinctiv după telefon, a scos niște lei moldovenești, a plătit și a ieșit. S-a oprit preț de câteva secunde, inspirând adânc aerul orașului ei natal. Parcă era altfel decât în agitația Bucureștiului, unde mergea pe pilot automat de atâta vreme. Aici până și mirosurile au ceva personal parcă simți aburul cald de pâine de la brutăria de la colț, iar în aer se ascunde un parfum pe care doar acasă l-ai putea recunoaște. Sufletul i s-a strâns ciudat îi era și dulce, și dor, dar în adânc nu-și putea astâmpăra neliniștea față de ce urma să trăiască zilele ce vin.
Oficial, se întorsese să-și viziteze mama, să o ajute cu niște probleme birocratice. Neoficial tare voia să-l vadă pe Rareș! Nici nu știa clar pentru ce dar undeva, înăuntru, simțea că poate viața ei se va întoarce pe dos după întâlnirea asta.
Auzea din când în când vești despre el. Niciodată nu a întrebat direct, dar prietenii comuni, la o bere sau pe Facebook, scăpaseră informații. Cică luase un post bun, își luase un apartament frumos, avusese grijă să o aducă pe mama lui lângă el… De fiecare dată când îi apărea numele în conversație, imagina cum arată acum, cu ce se ocupă, la ce visează. Dar apoi alunga gândurile astea, de teamă să le lase să-i invadeze viața.
**************************
A doua zi, Vera a pornit spre centrul Chișinăului. Fără traseu anume voia doar să plimbe aerul orașului, să simtă ritmul locurilor care odinioară fuseseră parte din ea. Târându-se, s-a uitat la vitrine, a zâmbit strâmb când a trecut pe lângă chioșcul ăla unde își lua reviste când era puștoaică, banca unde ea și prietenele stăteau după ore, cafeneaua în care și-a vărsat pentru prima dată cappuccino pe bluză nouă.
Și așa, l-a văzut.
Rareș traversa pe partea cealaltă a străzii. Nu părea să o observe, mergea pierdut în gânduri, cu privirea ușor plecată. Vera s-a înțepenit. S-a blocat pur și simplu, inima parcă-i bătea atât de tare că-i venea să țipe. Nu se schimbase mai deloc tot înalt, pasul ușor aplecat, mișcările acelea relaxate de băiat tânăr, tuns la fel ca-n adolescență.
Fără să gândească, a traversat strada aproape fugind. Un taxi a claxonat-o, semaforul era galben, dar nu mai conta. Picioarele o duceau singure, inima îi bătea în urechi.
Rareș! a strigat din tot sufletul.
Vocea îi tremura. El s-a întors și nimic. Nici bucurie, nici ură. Nimic.
Vera? a întrebat el calm, rece, fără vreo urmă de emoție.
Tușeul ăsta sec, aproape neutru a lovit-o mai tare decât orice uitare. Tot ce a ținut ani la rând în ea a ieșit grăbit la suprafață. Ochii i s-au umplut de lacrimi, vocea i s-a rupt și nu se putea opri.
Rareș, eu îmi pare rău, cuvintele curgeau greu, Nu merit nici să mă apropii dar te rog, ascultă Te iubesc! Încă! Te rog să mă ierți! n-a mai contat cât de tare plângea, cât de ridicol suna, voia doar să spună tot ce îi ținea inima captivă de ani buni.
L-a îmbrățișat, s-a lipit de pieptul lui, de parcă dacă l-ar strânge tare, ar putea recupera tot ce s-a pierdut. În secunda aia nu mai era pe stradă, nu mai vedea nici trecători, nici nimic doar căldura lui și speranța disperată că poate o va ierta.
Rareș n-a îndepărtat-o imediat. O clipă, a părut că-și lasă umerii să cadă, că ar vrea să o cuprindă și el. Speranța i-a clipit în suflet: poate se poate, poate încă nu e totul pierdut. Dar momentul a trecut. A pus mâinile ferm pe umerii ei și a depărtat-o cu blândețe dar fără șovăială. Fața îi era calmă, rece. În privirea aia nu mai era băiatul cu care râdea nopțile și visa în taină. Era un bărbat crescut, cu sufletul ascuns bine după ziduri grele.
Pleacă, i-a șoptit la ureche.
Vocea i-a fost atât de moale și indiferentă, ca și cum ar fi fost un străin perfect.
Te urăsc, a adăugat după o clipă, și numai atunci în ochiul lui s-a aprins o sclipire de dispreț sincer.
A întors spatele și a plecat fără să se mai uite. Vera a rămas țintuită locului, la fel ca o statuie. Lumea mergea mai departe, mașinile claxonau la intersecție, doi copii râdeau zgomotos undeva pe trotuar Trecătorii o priveau curioși, poate întrebându-se ce-i cu fata asta ce stă răsuflând greu, cu ochii pierduți și fața lividă. Dar pe ea nimic nu o mai atingea.
Doar pașii lui care se depărtau și respirația ei, scurtă, tăiată, neputincioasă. Gândul i s-a blocat pe aceeași frază: E gata. Pe veci.
A pornit agale spre casă. Avea picioarele grele, fiecare pas parcă îi lua ultima picătură de putere, dar continua să meargă cu privirea pierdută. Niciun gând clar, doar ecoul felului în care o respinsese.
Ajunsă acasă, nici n-a încercat să explice ceva. A traversat tăcută apartamentul, s-a așezat pe scaun, cu ochii în geam. Mama, văzând-o cu ochii umflați și fața stinsă, nu a întrebat nimic. Doar a oftat adânc din toată inima și a pus apă la fiert pentru ceai. Sunetul ibricului și mirosul amărui de ceai toate păreau atât de obișnuite, atât de ancorate în realitate, încât Vera s-a trezit din vâltoarea emoției pentru prima oară de când ajunsese.
Nu m-a iertat, a zis încet, strângând cana fierbinte între palme. Aburii îi gâdilau obrajii, dar nici nu îi păsa. Privea chihlimbarul lichidului, pierdută în punctele de lumină de pe fața ceștii.
Mama s-a pus lângă ea, i-a trecut mâna peste umăr, ca atunci când era mică și venea plângând după o julitură de la joacă. Gestul ăsta blând a făcut-o să se simtă iarăși neajutorată, ca și cum anii și toate deciziile proaste ar fi dispărut.
Știai că așa o să fie, a zis liniștit femeia, fără mustrare, ci cu o blândețe stinsă.
Da, a răspuns Vera, trăgând aer greu. Dar am sperat Prostește, nu?
Nu-i prostesc, a oftat mama. A fost alegerea ta. Dar pe Rareș l-ai rănit tare. Ani la rând s-a chinuit după despărțirea voastră. A devenit parcă un Hans din povestea copilăriei nu mai lăsa pe nimeni să-i atingă inima.
Vera și-a adus aminte, fără să vrea, tot ce s-a întâmplat cu șapte ani în urmă.
Atunci totul părea simplu, clar. Avea douăzeci și doi de ani nu-ți era frică de nimic, simțeai că visele se fac realitate oricând. El, Rareș, era bun nu știa să spună cuvinte mari, dar mai important: era omul de bază, cel ce te stăpânea mereu la greu, omul simplu, cu suflet mare. Muncea la construcții, făcea facultatea la distanță, punea bazele unui vis mărunt de business propriu. Cinstit, dar cu răbdare iar Vera nu mai voia să aștepte.
Nu visa la palate. Își dorea stabilitate, siguranță pentru ziua de mâine să știe că peste câțiva ani au casă, serviciu, răgaz să-și clădească tihna. Însă lângă Rareș, totul părea nedeslușit: joburi temporare, școală seara, planuri ce rămâneau mereu la stadiul de vis.
Când unchiul din București i-a oferit un post la firma lui, nu a stat pe gânduri. A simțit că-i o ocazie rară nu a vrut să o rateze.
Dar a fost și altceva, acea parte despre care nici nu-i plăcea să-și amintească. În scurta perioadă după mutare, l-a cunoscut pe Victor. Bărbat de afaceri cu multă experiență, cu aproape dublul vârstei sale, obișnuit să aibă succes. L-a remarcat la o petrecere de firmă: politețuri, discuții amicale, atenție constantă. Flori la birou cu bilețele galante, cine la restaurante elegante, invitații la teatru sau expoziții. Victor îi deschisese ușa unei lumi pe care Vera nu avusese curaj să o viseze: haine fine, parfumuri sofisticate, libertatea de a cumpăra orice fără să se uite la preț.
La început încerca să refuze, dar el insista blând. Încet, s-a lăsat prinsă de miraj. Victor nu o lăsa să-și facă griji pentru nimic. Dacă plăcerea era pe masă, de ce să o refuzi? Curând au început o relație. Nu a fost nicio pasiune nebună era doar comoditatea și siguranța pe care Vera niciodată nu le avusese cu adevărat.
I-a plăcut viața asta atât de mult că uitase cu totul de băiatul pe care-l lăsase acasă. Ba chiar ajunsese să-l disprețuiască, bârfindu-l în fața altora că Rareș n-o să realizeze nimic niciodată.
A venit acasă o dată, dar nu ca să-l vadă pe Rareș, nu să-i ceară iertare ori să-l salute. Vroia doar să-i arate viața nouă să-i dovedească că a făcut alegerea bună. Cine știe, poate și să îl rănească. A ales cu grijă cafeneaua, s-a îmbrăcat în hainele scumpe primite cadou de la Victor, cu inelul strălucitor la mână și poșeta scumpă la vedere.
Când Rareș a intrat, Vera l-a fixat. S-a prefăcut că e foarte amuzată, să fie sigură că el o vede. A prins în ochii lui durere, jenă și nedumerire, dar nu a clipit, nu s-a dat la o parte. S-a convins pe moment că a câștigat că i-a demonstrat tot ce era de arătat, că viața e exact cum și-a dorit. Dar când Rareș a plecat, ea a rămas cu toți trofeii pe masă și cu sufletul pustiu. A privit inelul, geanta, partenerul de la masă și a simțit că totul e lipsit de sens. În adânc mergea un glas șoptit: A meritat?
**************************
A simțit gustul amar al victoriei doar peste luni de zile. La început, Victor era la fel de elegant, plin de atenție și cadouri. Dar, cu timpul, totul s-a schimbat. Complimentele s-au transformat în tăceri, gesturile delicate în observații tăioase. În loc de flori, mesaje scurte: Cumperi tu ce vrei, eu n-am timp. Apoi au apărut criticile: Poate ar fi cazul să ai mai multă grijă la cum te prezinți, sau Prietenii tăi nu sunt potriviți pentru tine, ce faci cu provincialii ăia?
Victor dispărea cu zilele sau cu săptămânile, iar Vera se pomenea singură, în apartamentul imens pe care tot el îl plătea. Nu-i spunea nimic când încerca să-i explice că îi lipsește apropierea: Ai ce vrei, ce mai vrei de la mine?
Vera găsea scuze: stres, afaceri, oboseala… Dar, de fapt, simțea că a devenit doar o păpușă frumoasă pentru el, una ce nu-l mai interesa. Răbda la toate, doar ca să nu admită cât de greșit alegese. Să admite că tot ce a câștigat a pierdut, că singurul care a iubit-o fusese Rareș. Omul simplu, care-i iubea sufletul, nu vitrina.
Cu timpul, hainele scumpe au devenit doar bucăți de material atârnate-n dulap. Bijuteriile nu mai însemnau nimic, iar restaurantele luxoase îi provocau doar nervi. Simțea tot mai des că fericirea adevărată, stabilitatea la care visase, nu are niciun rost fără omul lângă care o vrei trăită.
O tot bântuiau amintirile cu Rareș: mâinile lui aspre, căldura privirii, zâmbetul ăla timid. Planurile pentru viitor, împărtășite liniștit în serile lungi când toată lumea părea posibilă. Lângă el, simțea că viața e reală.
**************************
În a treia zi acasă, Vera și-a tras sufletul și-a ieșit să se plimbe prin Valea Morilor, parcul lor preferat. A găsit banca de sub arțarul bătrân, unde stăteau vara și vorbeau ore în șir despre orice. Își amintea și azi cuvintele lui: Vreau să avem casă a noastră, geamuri mari, multă lumină multă viață. La vremea aia i se părea o fantezie. Acum, i se părea ceva de neatins.
S-a oprit, a tras aer adânc, gândindu-se la toate astea, când a auzit o voce familiară:
Vera?
S-a întors. Artiom vechiul lor prieten. A părut ușor uimit, dar i-a zâmbit larg, cu sinceritate.
Nu mă gândeam să te întâlnesc aici! Cum ești?
Vera a ezitat o secundă, s-a forțat să zâmbească ca pe vremuri.
Binișor. Am venit să-mi văd mama, a spus, și zâmbetul a ieșit mai firesc decât se aștepta.
Artiom a surâs. Nu a pus întrebări inutile. A indicat spre banca de lângă:
Hai să stăm o clipă? Oricum nu mă grăbesc.
Au mers împreună, iar Artiom i-a povestit noutățile orașului, lucruri normale, fără să o preseze. Vorbea calm, prietenos, și Vera s-a mai destins. Era ciudat cum viața îi așeza de parcă nu plecase niciodată.
A tăcut o vreme, apoi a rostit fără să apese:
L-ai văzut pe Rareș?
Vera și-a lăsat ochii în jos, la frunzele căzute. Amintirile zilei de ieri s-au perindat fulgerător. A oftat abia șoptit:
Da, ieri.
Și? a întrebat Artiom blând, dar atent.
Nu vrea să aibă de-a face cu mine, a spus Vera. Vocea ei era calmă, dar subțiată de tristețe, ca și cum ar încerca să țină furtuna înăuntru. Mă urăște.
Artiom a stat o clipă cu privirea spre aleea din față, apoi a zis rar:
L-ai rupt atunci, Vera. I-ai dispărut pur și simplu. Nici telefon, nici scrisoare, nimic. Pentru el a fost ca un cuțit în spate.
Vera a strâns palmele, cumplit de tare. Știa, dar spus așa din afară era mai greu de înghițit.
Știu, am greșit. Foarte tare, a șoptit ea.
Artiom n-a certat-o, n-a insistat. A continuat simplu:
S-a chinuit mult. A încercat să te uite, dar n-a reușit cu nicio fată. Și după ieșirea ta victorioasă de atunci totul a durut și mai tare. Ieri era praf, m-a sunat beat, nu l-am mai văzut așa demult. Nu-l mai răni, Vera, te rog.
Vera și-a mușcat buza. Știa că are dreptate. Prezența ei nu însemna decât să zgârâie răni care n-au avut niciodată timp să se vindece.
Nu-i cer să mă ierte, a zis încet, abia auzită. Vreau doar să știe că-mi pare rău. În fiecare zi. Nicio clipă nu-mi dă pace gândul ăsta.
Artiom a privit-o lung, fără mustrare.
Cred că nu-i de ajuns doar să știi asta. Lasă-l, Vera. Ai tulburat destul, a găsit și el o cale să trăiască mai departe. Faptul că ai revenit i-a dat totul peste cap. Gata, lasă-l să fie.
Vera a dat din cap. Lacrimile nu se mai lăsau stăpânite. Știa nu putea schimba trecutul, nici cât și-ar fi dorit.
***************************
Seara, stătea la fereastră, privind luminile orașului. Totul era liniștit pe stradă; balcoane luminate, pâlcuri de oameni grăbiți. Își imagina viața ce-ar fi putut avea cu Rareș: un apartament mic, el pornind un business, amândoi căutând soluții la probleme mici, bucurându-se de lucruri simple. Fiecare fragment ratat îi ardea sufletul. Dar știa, clar ca lumina zilei, că nu poate da timpul înapoi.
A doua zi a părăsit Chișinăul. A făcut bagajul încet, ca și cum ar vrut să tragă de timp. Mama o privea în ușă, cu ochi umezi, dar fără vorbă supărată.
Ai grijă de tine, i-a spus, și Vera a sărutat-o pe obraz, rămânând pentru o clipă în mirosul casei. Apoi a ieșit.
La gară și-a luat bilet spre București cu gândul că unul, două zile în tren o vor ajuta să-și așeze inima. Trenul a pornit, legănându-se ușor. Pe geam orașul curgea încet: blocuri cu flori la balcoane, locul de joacă unde se juca în copilărie, brutăria cu logo colorat. Lumea trecea pe lângă ea, dar ea simțea că lasă totul în urmă, pentru totdeauna.
Undeva acolo, printre străzile și casele astea, rămăsese omul pe care-l iubise cel mai mult. Omul care nu-și găsise niciodată răgaz să o ierte, care trăgea povara despărțirii singur. Și ea știa: l-a pierdut definitiv, oricât ar fi sperat să fie altfel.
***************************
Au trecut șase luni. Vera trăia în București, lucra, ieșea cu prietenele la cafea, trecea pe la mama din când în când. Din afară, viața părea la fel ca înainte. Dar înăuntru ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai fugea de trecut, nici nu-l ascundea sub întâlniri și cumpărături. Privea cât putea de lucid propria greșeală, durerea provocată, și regretele ei. Învățase să trăiască cu ele, măcar atât.
Într-o seară, pe când prăjea ceva în bucătărie, telefonul a vibrat încet. A dat șorțul la o parte, a luat mobilul, și pe ecran a apărut un număr necunoscut. Un singur rând:
Nu te urăsc. Dar nici nu pot să te iert.
Vera a încremenit. Degetele i s-au strâns pe telefon, iar inima i-a sărit o clipă din piept. S-a lăsat încet pe jos, cu telefonul lipit de inimă, ca și cum ar fi vrut să simtă o urmă din bătaia inimii lui Rareș.
Nu știa ce să creadă. N-avea idee dacă e un rămas bun definitiv sau o fărâmă de speranță. Pentru prima dată, simțea că între ei a rămas un fir invizibil. Fragil, subțiat până la transparență, dar încă acolo. Cineva, undeva, încă se mai gândea la ea. Cineva a avut curajul să-i scrie, chiar dacă doare. Ușa nu era complet închisă.
A zâmbit printre lacrimi. A fost un zâmbet nesigur, tremurat, dar autentic. Poate că nu e sfârșitul, poate într-o zi vor sta la masă liniștiți, fără reproșuri sau scuze, și vor găsi cuvintele pentru a merge înainte. Fiecare pe drumul lui sau, cine știe, poate împreună cu inima ușurată.
Până atunci, îi ajungea că el nu a uitat-o de tot. Că undeva, în miile de case luminate ca niște felinare, este cineva care încă se gândește la ea nu ca la o greșeală, ci ca la o parte dintr-o poveste de viață.
Și asta, măcar pentru o vreme, i-a fost de ajunsA privit mesajul minute în șir, cu buricele degetelor apăsate ușor peste cuvintele lui, parcă să le facă să intre adânc, să le simtă și în piele, și în inimă. Nu te urăsc. Dar nici nu pot să te iert. Adevărul era simplu. Între ură și iertare mai era loc de trăit. Și poate locul ăsta, oricât de mic, putea deveni cu timpul o șansă nu spre împreună, nu spre ca la început, ci spre liniște.
A lăsat telefonul pe masă, s-a ridicat și a deschis larg fereastra. Noaptea Bucureștiului intra rece, cu miros de asfalt ud și viață trepidantă. În piept nu mai simțea ghimpele disperării, ci o undă de altceva, mai blând. A închis ochii și, pentru întâia oară în șapte ani, s-a simțit eliberată de războiul cu trecutul.
Poate Rareș avea dreptate. Poate nici n-ar fi trebuit să se ierte vreodată. Dar și el știa și îi spusese, în vorbe sărace, dar vii: povestea lor era prea mare ca să fie doar ură. Era și durere, și regret, și amintire. Era bucata aceea de suflet care nu se sfâșie, ci se transformă în liniștea unui nou început.
În bucătărie, ibricul sfârâia uitat pe aragaz. Vera a lăsat totul să ardă, și-a prins părul la spate, și-a șters ochii. A zâmbit mai curajos: urma o altă zi. Poate nu va mai iubi niciodată cu sălbăticia acelei veri din Chișinău, dar va ști că a iubit cu adevărat. Că a greșit, că a ştiut să spună îmi pare rău, și că, dincolo de tot, a învățat să meargă mai departe.
Iar undeva, la o distanță de câteva sute de kilometri, un alt suflet primea aceeași noapte, păstrându-i numele într-un colț blând din inimă.
Asta era viața. Nu spunea povești cu happy-end, ci povești cu oameni care învață, cresc, și își permit, în sfârșit, să iubească altfel poate mai puțin perfect, dar infinit mai adevărat.
