Eu nu sunt cantina voastră gratis! a spus mama, întâmpinând copiii la ușă.
Maria Doină pregătea sâmbătă, de mai bine de două săptămâni, o excursie. Pentru prima dată după doi ani.
Prietena ei, Tamara Cotorogea, găsise un circuit cu autocarul la Soroca; biletele fuseseră cumpărate din timp, Maria chiar își cumpărase o căciulă nouă albastră, cu ciucure, care îi venea tare bine. Așa-i zicea oglinda din antreu.
La ora opt, își savura ceaiul, când se auzi soneria.
Maria înlemni cu ceașca-n mână.
Nu, nu acum, își spuse încet. Soneria se auzi din nou.
Apoi iarăși. Și glasul fiului cel mare:
Mamă, deschide, avem mâinile ocupate!
La ușă, Vasile, cu soția lui, Luminița, și doi copii mici, șapte și nouă ani, și patru sacoșe burdușite. De parcă veneau nu pentru două zile, ci să teleneze peste iarnă.
Mamă, ne-au tăiat apa anunță Vasile ca și cum ar fi adus cea mai importantă veste. Rămânem și noi două zile, e în regulă?
Maria privi spre sacoșe. Apoi la nepoți.
Haideți, intrați, zise ușor.
Ce putea să facă?
Cât se descălțau copiii-n hol, iar nepoții dădeau fuga la televizor, Maria se duse-n bucătărie. Mâinile i-au deschis singure frigiderul. Tot singure au scos ouăle, smântâna și ceapă. Capul ei era la autocarul ce pleca la zece și la căciulița albastră care deja nu mai mergea nicăieri azi.
Pe la 10:15, sună Tamara:
Mario, dar unde ești? Autocarul pleacă în cinci minute!
Tama, nu mai ajung. Au venit copiii.
Pauză.
Iar?
Iar.
Era o oftare, de-ai fi zis că s-a auzit până la Soroca.
La zece jumate, iarăși sonerie. De data asta, fiica Irina. Treizeci și șapte de ani, divorțată, cu geantă de voiaj și privire supărată, ca una care vrea mâncare de casă și sfaturi de mamă, deși vine doar un pic, doar așa.
Intră, zise Maria.
Și porni la prăjit chiftele.
N-a fost întâia oară. Nici a doua. Nici măcar a cincea.
Copiii Mariei Doină veneau periodic. Vasile dădea buzna din două motive: ori nu aveau apă/gaz, ori se certa cu Luminița și voia să păstreze distanța. Irina venea fără motiv. Doar urca în microbuz și cobora la ușa mamei.
Maria știa. Și tot mergea în bucătărie.
Există oameni pe care picioarele îi duc singure la aragaz. Maria era una dintre ei. Patruzeci de ani la cantina școlii îi formaseră un reflex mai tare ca al lui Pavlov. Când era multă lume trebuia hrănită. Nimeni? O să vină; mâinile deja curățau cartofii înainte ca mintea să apuce să decidă.
La prânz, patru oale și-o tigaie pe foc.
Cartofi. Chiftele. Supă din ce s-a găsit.
Nepoții ocupaseră deja covorul cu jucării. Vasile vorbea la telefon, plimbându-se prin casă parcă era ministru la o ședință. Luminița stătea cu romanul pe canapea. Irina la masă îi povestea mamei de fostul soț, cel care o făcuse să divorțeze și de care nu se putea desprinde la mesele familiale.
Și ieri, mamă, iar mi-a scris. Ce mai vrea de la mine, a? Cică îi e dor. Mă asculți, mamă?
Te ascult, zicea Maria, amestecând borșul.
Asculta după puteri.
Mamă, să-i răspund sau nu?
Nu știu, Irina.
Ei, nu mă ajuți deloc. Tot nu știu.
Maria n-a răspuns. Și-a văzut de spuma de la supă.
Pe la trei, Vasile termină apelul și intră în bucătărie:
Mamă, mai avem mult la chiftele?
Se prăjesc.
Că n-am apucat să mâncăm de dimineață. Doar o cafea pe drum.
Maria dădu din cap.
Au prânzit gălăgios. Nepoții nu vroiau supă, ci chiftele. Dar fără ceapă. Irina fără pâine, că trecea la regim. Vasile a cerut porție dublă. Luminița, deși nu-i era foame, a luat și ea una.
După masă, Vasile s-a tolănit pe canapea. Irina la baie, să-și spele părul. Nepoții cu jucăriile în altă cameră.
Maria spăla vasele, privind pe geam. Pe o bancă stătea vecina, Valentina Ciobu, cu care mergea miercurea la plimbări nordice. Valentina își încălzea fața la soare. Liniștită. Fără chiftele, fără vase murdare.
Maria oftă. Și trecu la următoarea oală.
Spre seară, după ce supa dispăruse, vasele erau curate, podeaua bucătăriei (după vreo două curse ale mopului) curată iar Maria s-a așezat să respire pe un scaun, Vasile apăru iar în ușă.
Sătul, relaxat, în tricou șifonat.
Mamă, au mai rămas chiftele? Mai mănânc două.
Maria privi la fiu.
Chiftele mai erau trei sub capac, puse deoparte special. Maria nici nu avusese timp să mănânce azi, tot pe lângă foc.
Dar fiul aștepta. Și atunci ceva a pocnit în suflet.
Maria se gândi la căciula albastră ce atârna pe cuier. La excursia ratată la Soroca. La autocarul plecat fără ea. La Tamara și Vera, poate deja se plimbau pe lângă cetate și gustau ceva bun la o cafenea locală.
Se gândea la toate. Și la chiftele.
Mamă? repetă Vasile. Mă auzi?
Maria puse ceașca pe masă.
Își scoase șorțul.
L-a împăturit cu grijă și l-a pus pe spătarul scaunului.
Irina butona telefonul. Din sufragerie răsuna desenul animat, cu hohotul răsunător al vreunui personaj malefic. Luminița trecu pe lângă bucătărie spre baie, lăsând și un prosop pe jos, căruia nu-i dădu nicio atenție.
Prosopul rămase pe podeaua holului.
Mamă? Vasile părea stingher. Ce-i cu tine?
Și-atunci Maria a spus.
Cu vocea lină a omului care știe demult ce va spune, dar a tot amânat. Azi nu mai poate.
Eu nu sunt cantina voastră gratis. Nici hotelul vostru, băieți.
S-a lăsat liniștea. Până și răutăciosul din desene parcă amuțise.
Irina a ridicat ochii din telefon.
Vasile n-a mai scos o vorbă.
Azi dimineață, a spus Maria, mă pregăteam să plec la excursie. La Soroca. Cu Tamara Cotorogea și Vera Ghinea. Biletele le luasem din februarie. Mi-am cumpărat o căciulă nouă. Albastră. E în cuier, dacă vreți să vedeți. Autocarul pleca la zece. La opt jumate ați sunat la ușă. Tu, Vasile, cu toată familia. La unșpe a venit Irina.
Au rămas muți.
N-am mai plecat nicăieri, a spus Maria. M-am dus la bucătărie. Cum fac mereu. Pentru că nepoții vor chiftele. Pentru că Luminița e la regim. Pentru că vouă tuturor vă trebuie ceva de mâncare.
Pauză.
Dar și eu am o viață, a spus Maria. Nu vă gândiți la asta. Nu vă învinovățesc. V-ați obișnuit. Eu v-am obișnuit. Dar azi nu mai.
La ce te referi? șopti Irina.
Să gătesc. Să vă slujesc.
Vasile se uita la ea de parcă tot universul i se clătina. Proces lent și chinuitor, ca o canapea trasă pe parchet vechi.
Mamă, nu facem cu răutate.
Asta e și mai rău, Vasile. Când e răutate, e conștient. Dar voi din obișnuință. Ca la frigider deschis, e ceva acolo; închis, plecat mai departe.
Din sufragerie se auzea în continuare desenul animat. Personajul malefic a mai râs o dată, apoi s-a făcut liniște.
Maria și-a luat geanta, cea pe care o pregătise de dimineață. Paltonul din cuier. Căciula albastră cu ciucure.
Unde mergi? Vasile nu s-a mișcat decât cu privirea.
La Tamara. M-a sunat, au revenit, stau la ceai, privesc poze. M-au chemat.
Da cina? a spus Vasile. Și după față și-a dat seama ce-a zis.
Maria s-a uitat la el. Mult. Acel tip de privire de mamă care transformă bărbatul de patruzeci de ani într-un copil de clasa a cincea.
În frigider sunt ouă, paste, cașcaval. Pâinea e în sertăraș. Aveți mâini. Aragazul nu e rachetă cosmică vă descurcați.
Și-a pus paltonul. Și căciula.
Și-a aranjat ciucurele. A ieșit.
Au rămas în apartament patru adulți, doi copii, tigaia neatinsă și cele trei chiftele puse deoparte de Maria.
Prosopul tot în hol, la fel.
Vasile s-a uitat la el un timp.
Apoi s-a aplecat și l-a ridicat.
Maria s-a întors aproape de ora unsprezece.
La Tamara era bine. Ceai cu mentă, biscuiți de Soroca dintr-o pungă, poze pe telefon iată cetatea albă, iată Piața Vechilor Negustori, iată Vera care ține paharul cu izvar și zice că-i compot. Maria se uita pe poze gândindu-se că într-o zi o să ajungă și ea. Tamara deja căuta alt circuit.
Căciula albastră stătea pe canapea. O purtase, nu la Soroca, dar tot undeva.
Cheia a intrat lejer în broască.
În hol era ordine. Ghetele nepoților, care dimineața răsturnau raftul, acum ordonate la perete. Prosopul dispăruse.
Maria a pus paltonul pe umeraș. A mers pe coridor.
În bucătărie era lumină.
S-a oprit în prag.
Vasile spăla o oală. Conștiincios, ca omul care încearcă prima dată, dar vrea să o facă bine. Pe aragaz, o cratiță avea să descopere că au fiert paste, cam prea moi, dar paste. Pe masă, farfurii. Spălate. Stivă.
Irina ședea la masă.
Nepoții, după liniște, deja dormeau.
Vasile a întors capul la pașii ei.
A tăcut o clipă.
Mamă, noi nici nu ne-am gândit că ți-e așa greu, a zis el.
Maria s-a uitat la mâinile care țineau oala. La stiva de farfurii. La Irina.
Nimic ieșit din comun.
Dar Maria Doină, care patruzeci de ani a hrănit oameni fără să aștepte mulțumiri, deodată a simțit cum i se umezesc ochii. Penibil, ce să mai, pentru o oală.
Hai, mamă, zise Irina. Ți-am păstrat.
Pe colțul mesei, o farfurie, acoperită, pentru ea.
Maria s-a așezat.
A descoperit-o. Paste cu cașcaval. Puțin lipicioase, ceva cam reci. Cașcaval ras mare, pe fugă.
A luat o furculiță.
Și, drept să vă spun, au fost cele mai gustoase paste din ultimii ani. Cine s-ar fi gândit?
Azi am învățat că, oricât ai vrea să fii de folos, trebuie să lași din când în când și pe alții să fie de folos ție. Doar așa te simți cu adevărat acasă.
