Eu pe Vasile nu l-am iubit niciodată.
Și totuși cât ați stat împreună?
Ia pune și tu la socoteală, din 71 ne-am cununat.
Și cum adică nu l-ai iubit?!
Pe o bancă, lângă crucea din cimitirul satului, se odihneau două femei, abia cunoscute. Fiecare venise să facă ordine la mormântul cuiva drag și, cum se întâmplă la țară, au ajuns la vorbă.
Era bărbatul dumitale? întreabă femeia cu basma neagră, privind în poza de pe cruce.
Era. Un an de când s-a dus… Nu mă pot obișnui. Mă doare sufletul, nu am tihnă. Toată viața am ținut la el mult, of… și-a strâns colțurile baticului mai tare.
Au tăcut puțin, apoi cealaltă femeie a oftat și a zis:
Eu, pe-al meu, pe Costel niciodată nu l-am iubit.
Cealaltă a întors capul, mirată:
Și cât ați stat împreună?
Ia și calculează din 71 împreună. Am luat-o în ciudă pe altcineva. Ți-l spun pe bune: îmi plăcea un băiat din sat, dar când l-am văzut că se ține de mâna cu prietena mea, am zis în ciudă: “Mă mărit înaintea lor!” Pe atunci Costel era ca un miel: nu-mi dădea pace, îl pasionam, iar eu… am zis “fie, să fie!”
Și după aceea?
Hăhăi! Mă crezi că la nuntă, de stricată ce eram, era să fug de acasă? Satul întreg chefuia, iar eu plângeam cu sughițuri! Parcă atunci mi s-a terminat tinerețea. Mă uitam la Costel abia trecuse de treizeci, chelie, urechi mari ca la măgar, și costumul stătea pe el ca pe gard. Zâmbea fericit, nu-și mai dezlipea ochii de pe mine Zic, “Doamne, tot eu am fost cu capul…”
Și ce să vezi? Am ajuns să trăim în casa părinților lui, ca orice familie din sat. Ei mă răsfățau, Costel după mine cu ochii, eu mă dădeam grozavă că-s frumoasă și zdravănă, cu ochii ca prunele și cosiță până la brâu. Știa toată mahalaua că nu fac pereche bună cu el.
Dimineața găseam papucii spălați mă-sa îl învăța. Eu? Bombăneam și mă răsteam ba la maică-sa, ba la el. Tot din ciudă, că nu-l iubeam Păi și cum să meargă treaba? Cine să mă sufere așa?
Costel și-a făcut curaj: “Hai la combinatul nou de la Galați, facem și-un ban, scăpăm de părinți”. Ce-o să-mi pese?! Zic: “Oriunde, numai nu aici!”
Era perioada cu loturile de tineret, mergeai cu repartizarea să ridici țara o altă lume, domnule Am ajuns la Ploiești, apoi la Galați. Femeile într-un vagon, bărbații în altul!
Eu de bucurie, am împărțit plăcintele de acasă la toate fetele. Costel n-avea nimic la el, nu-i trecea nici prin cap să ceară. Când a venit la prima oprire să mă întrebe de mâncare m-a cuprins rușinea. “Gata, nu mai e nimic, am mâncat cu toții,” i-am zis. El a zâmbit larg și-a dat din cap, de parcă el ar fi plin de delicatese. Știam că minte! Costel era timid, nici nu sufla printre străini.
La Galați, ne-au băgat într-o baracă 35 de suflete la grămadă. Noi, femeile, la un capăt, bărbații la altul. Mi-era totuna. Când venea Costel să mă caute, mă prefaceam ocupată, aranjată ca o doamnă. Fetele din cameră mă certau: “Fată, e bărbatul tău, cum îl tratezi așa?”
El stătea cu orele la geam, aștepta să mă arăt. Ploaie, frig, el, ca mielul nimic.
Hotărâtă eram să divorțez. Doi ani a trecut, copii n-am avut, iubire nici atât. Cu el, din milă mai mergeam la baraca lui, uneori dormeam acolo. Și-apoi ce să vezi! Apare Grigoriță flăcău brunet, cu părul cârlionțat, muncitor la betonieri. Cum m-am amorezat de el, nu vă spun! Dragoste cu năbădăi, credeam că mă ia cu totul
Costel a venit și m-a rugat, m-a ceartat, mă și miluia. N-aveam timp de el, capul doar la Grigoriță.
“Divorțez, Costele, cu tine nu mai stau”, îmi amintesc și acum. Ne dăduseră o cămăruță a noastră, cu pereți subțiri. Nu mai mergeam la el noaptea Nu-l iubeam, asta zic.
Dar Costel tot în preajmă, ca un paznic. Umblam cu Grigoriță, el pe urmă Dar la ce să-mi pese? Când ai 20 și-un pic de ani și inima-ți stă să sară din piept, nu mai vezi nimic.
Și cum a răbdat? întrebă femeia cu baticul negru.
A răbdat. M-a iubit, altfel nu se putea. Numai că și Grigoriță m-a trădat s-a combinat cu o contabilă, o Katia, și m-a lăsat cu ochii în soare. Am zis apoi c-aștept un copil Pe Costel l-au anunțat niște binevoitoare. Era dărâmat, săracul. S-a bătut cu Grigoriță! L-au dus la spital, plin de vânătăi și cu piciorul rupt. M-am dus la el, îl certam de zor. Dar de fapt mie-mi venea să mă iau la pumni, că ajunsesem vai de mine.
Așa am rămas însărcinată și, uite, nici până-n ziua de azi nu sunt sigură, dacă era copilul lui Costel sau al lui Grigoriță. Oricum, a acceptat copilul, pe mine, pe toate. Veneam la spital cu de-ale gurii, din respect, nu din dragoste.
Costel s-a ridicat pe cârje, m-a privit blând:
Nu divorța, Lidia, hai plecăm de aici, copilul va fi doar al nostru.
Eu, dacă eram deșteaptă, îi mulțumeam. Dar i-am zis sec:
Și de ce-ai vrea să rămân?
Te iubesc.
Eu, în loc să-l sărut, am plecat. Dar în suflet, o ușurare: scăpam de sat, rămâneam cu cineva care să mă ajute cu pruncul.
Ne-am mutat la Bacău. Costel, liniștit, dar la serviciu a prins rapid funcție ajutor de șef la hidro ceva, nu știu! Trăgea ca boul și aducea acasă tot felul de bunătăți: zahăr, salam, portocale de la cooperativă pe vremea aia era ca și cum ți-ar fi dat cineva cheia de la trezorerie. Pe mine m-au pus la evidența materialelor.
Când am născut, am știut sigur: copilul, Maxuțu, era al lui Grigoriță, negru ca tuciul. Costel nu zicea nimic, s-a bucurat, a venit la maternitate cu flori. Periodic bolnav a urmat o viață greuță.
Pe urmă, la nici un an distanță, am făcut și fată cu Costel Maria, ca mama lui. Nici atunci nu simțeam vreo mare dragoste eram mereu ocupată, iar el, ce să zic, mă ajuta, spăla, mătura, făcea curat, nici să dorm nu-mi lăsa.
Odată a pus mâna pe lighean să spele rufele. I l-am smuls din mână: Păi cum să umble bărbatul la chiloți de femeie!? O să râdă tot cartierul de tine, șef și spală haine? Dar el zâmbea ca un prost: Ce vrei, să răcești? Să spună gura lumii ce-o vrea!
Mai târziu, dragostea asta a lui neîntreruptă mă cam scoatea din fire.
Fiul nostru, Maxim, pe la 13 ani, ajunsese deja în atenția miliției pentru minori. Ba, chiar începusem să mă agit cu domnu Nelu, milițianul din cartier. Bun om, fără familie, vorbea frumos cu Maxim, îl înțelegea. Degeaba; pe Costel nu-l lua deloc în seamă. Costel era prea blând. Eu îl mai altoiam pe Maxim când fură biscuiți de la chioșc. Costel nu mă lăsa, lua cureaua și o ascundea.
Veneau mereu delegați de la combinat, așa că ne-am mutat la Iași, la un apartament frumușel. Iar Costel a primit ordin să plece la București la cursuri de specializare.
Dacă zici să nu mă duc, rămân, mi-a zis. Știa că nu merge treaba între noi.
Du-te, am răspuns, cu jumătate de glas.
A plecat amărât. Iar Nelu, milițianul, tot insista: Lasă-l, nu-l iubești, scapă, hai cu mine!
Și? se apropie femeia cu basma.
Am stat nopțile rumegând. Maxim era scăpat de sub control, eu pierdută cu totul. Scrisoarea de la Costel o citeam și răsciteam: îmi scrisese că înțelege, că mi-a stricat viața din lipsă de dragoste, că, dacă-i scriu să nu se întoarcă, nu vine. Că-mi lasă tot, banii, copiii, noroc și sănătate. O scrisoare bună, fără umbră de necaz. A suferit și n-a zis nimic.
Frunzele de mesteacăn cădeau una câte una pe masă, era o zi de toamnă blândă. Femeia înnegrită la față de necaz își ștergea ochii cu colțul basmalei.
De ce plângi? o întreabă Lidia.
Eh… așa, când mă gândesc la viață… Ați plecat? La milițianul Nelu, ați plecat?
Vai, noaptea nu dormeam, mă simțeam încurcată. O prietenă bună, Mioara, maistră la uzină, mi-a zis: Fă, Lidia, tu ești nebună! Bărbați ca ai tău nu mai găsești nici cu lumânarea.
Și într-o dimineață m-am trezit ca și cum m-ar fi lovit fulgerul: ce fac eu? Omul ăsta trăiește numai pentru mine și eu?! Am adunat toate amintirile: cum îmi căra sacoșele, cum mă spăla când n-am putut mișca un deget după operație, cum a ridicat tot spitalul în picioare. Când luam pachetul greșit de la alimentara și el, pe viscol, l-a dus până în comuna vecină să-l dea înapoi, că oamenii au nevoie, nu stau cu gândul la fericire fără motiv”. S-a întors cu obrajii degerați.
Atunci am priceput: nu-mi mai trebuie nimic pe lume decât pe el. Cum să-i scriu, după atâția ani de bătut joc, că-l iubesc? Cum să mă creadă?! Dar mi-am făcut curaj, am adus copiii, am aranjat serviciul, am sărit în tren și-am plecat la București să-l aduc înapoi.
Mergeam cu trenul și muream de drag. Îl căutam printre priviri, în gând îl vedeam déjà. Când l-am zărit la institut, cu pălăria lui de piele și cu mapa sub braț, nu mi-a venit să cred. Trecusem pe lângă el de emoție, nu l-am strigat. Numai când a trecut de mine pe alee am prins glas să-i spun Costele!
S-a întors n-a zis nimic. Am alergat unul către altul. I-au zburat toate hârtiile. Ne-am îmbrățișat. Colegii lui din București făceau glume: Uite dragoste, domle! O viață împreună și așa se revăd.
Baldachinul de mesteacăn era ros de frunze galbene, iar femeia în basma și-a suflat nasul.
Și ați rămas până la capăt, așa, în dragoste?
Ce capăt? se amuză Lidia.
Păi nu e el acolo, pe crucea la care aranjați?
Nu! Acolo-i Maxuțu, băiatul S-a dus devreme, n-a făcut nici 40. A apucat și pușcărie… vai de capul nostru! Apoi băutură, nu s-a lăsat de prostii.
Și Costel e în viață? se bucură vecina.
Este! Doamne ajută! M-a dus până aici cu mașina, are grijă și de fată, nepoți, și ah, să nu-l văd că sosește! Ia uite-l!
A apărat un bărbat zdravăn, cu burtică, în geacă neagră și șapcă de piele, cu față blajină și zâmbitoare.
Obosit, Costele? N-ai alergat destul? îl scutură Lidia puțin de sacou.
Tot el a strâns tot de pe mormântul băiatului, dar nevasta nu-l lăsa să ridice lucrurile grele, îi păsa de spatele lui. Au plecat împreună, încet, pe aleea galbenă din cimitir.
Înainte de colț, doamna cu basma cenușie s-a întors și i-a făcut cu mâna femeii de pe bancă. A făcut cu mâna și Costel, cu același zâmbet blând.
Iar femeia rămasă pe bancă, privind poza celui adormit, se gândea că fericirea omului nu stă singură prin lume trebuie să-I găsești loc în suflet. Și numai una este: să iubești și să fii iubit.
