Eu nu am chemat pe nimeni la mine! glasul nurorii se frânse. Nu v-am invitat!
Ion stătea în bucătărie, bătând energic un sos pentru paste. Într-o mână ținea telul, în cealaltă o carte veche de bucate deschisă, iar pe față i se citea o concentrare de sărbătoare.
Aroma usturoiului, roșiilor și busuiocului plutea prin toată locuința, amestecându-se cu parfumul discret al lumânărilor de ceară pe care Ileana le așezase prin sufragerie.
Parcă îmi iese totuși, se întoarse el către soție, care tăia brânza pentru salată. Măcar nu s-a tăiat sosul.
Ileana îi zâmbi cu drag. Părul ei castaniu era strâns neglijent într-un coc, iar ochii mari și căprui reflectau lumina caldă a lămpii din bucătărie.
Tu ești artistul meu, Ileana îl îmbrățișă pe la spate. Mireasma asta parcă suntem la vreo trattorie, la Roma.
La asta visăm. Doar imaginează-ți: liniște, muzica în surdină, cină la lumina lumânărilor Niciun telefon, niciun oaspete. Doar noi doi.
Hotărâseră împreună să-i serbeze ziua Ilenei în intimitate. După atâta vânzoleală și vizite de rude, aveau disperată nevoie de un seară pentru ei.
Ileana cumpărase din timp vinul preferat, Ion ceruse voie mai devreme de la serviciu, hotărât să gătească singur.
Când toate erau gata și așezaseră gustările în sufragerie, ea pornise încet o melodie veche.
La mulți ani, draga mea, Ion înălță paharul. Fie ca anul ce vine să-ți aducă doar liniște și bucurii.
Mulțumesc, sufletul meu, îi răspunse Ileana, ciocnind ușor.
Vinul avea un gust adânc, catifelat. Își închise ochii, sorbind clipa pe care o așteptase atâtea săptămâni.
Chiar atunci, liniștea fu spulberată de sunetul strident al interfonului din antreu. Ion se încruntă.
Cine o fi? Nu așteptam pe nimeni.
Ileana ridică din umeri, dar o neliniște îi cuprinse sufletul. Ion ridică receptorul.
Da?
Răspunsul fu o voce veselă, bine cunoscută, ce răsună în toată casa.
Ionuț, noi suntem! Deschide repede, am venit cu daruri, s-o sărbătorim pe Ileana!
Fața lui Ion se lungi, privind-o încurcat pe soție.
Mama? șopti el. Ce cauți aici?
Cum ce? Să-mi îmbrățișez nora de ziua ei! Deschide, că ne-ngheață picioarele!
Ion apăsă pe buton fără vorbă. Se lăsă o pauză grea.
Mama ta? Acum? murmură Ileana, glasul tremurând.
Îmi pare rău a zis că doar sună, nu că vine
Nu apucară să respire că se auziră bătăi hotărâte-n ușă, de parcă veneau stăpânii casei, nu oaspeții.
Ion inspiră adânc și deschise. În prag era Paraschiva, mama lui, îndesată și scundă, cu buzele roșii și o coafură tunsă băiețește.
Înfofolită într-un șal gros cu flori, ținea un vas mare de plastic plin și aburit.
Eh, bine că ați deschis! Aproape că am rămas ca maidanezii în frig! izbucni ea și își aruncă paltonul în cuier, ocupând trei cuiere deodată.
Abia atunci Ion și Ileana văzură că pe hol era îmbulzeală. În casă dădură buzna: unchiul Gheorghe, fratele Paraschivei, costumat sport, ducea un lada cu suc, mătușa Zina, iute și slabă, apăra în față o cutie cu tort uriaș, nepoata lor, Iuliana, cufundată deja în telefon, și doi copii mici, năvală în toată casa.
Mamă, ce-i asta? găsi Ion curajul să întrebe.
Ce să fie? Suntem rude! Am vrut să-i facem surpriză Ilenei! Totul pentru tine, draga mea! întinse vasul cu răcituri către noră. Ține, Ion e mare amator.
Ileana primi mașinal vasul greu.
Mulțumesc, doamnă Paraschiva, murmură ea. Dar noi nu ne așteptam la vizită
Eh, dar nu suntem musafiri, suntem ai casei! râse Paraschiva și se repezi spre sufragerie. Uau, ce romantici! Lumânări!
Mătușa Zina așezase deja tortul pe masă, dând la o parte vaza cu flori și paharele cu vin.
Ileana, la mulți ani, fată dragă! L-am copt eu, după rețetă veche: tort București. Trebuie să-l guști!
Copiii alergau zgomotoși. Unul dădu să răstoarne o vază, Ileana sări instinctiv s-o prindă.
Ion încerca să preia controlul.
Ei, dacă tot ați venit Poftiți, să stăm la bucătărie?
Dar Paraschiva dicta, ca de obicei.
Ce rost să înghesuim la bucătărie! În sufragerie e loc destul! Gheorghe, ți-ai muta scaunul Zina, apucă farfuriile! Iuliana, nu mai sta cu telefonul, ajută-ne!
Iuliana se urni nervos, fără să ridice ochii din ecran. Intimitatea serii romantice fusese spulberată.
În zece minute, masa era plină de bunătăți aduse: răcituri, salată de boeuf, salată a la russe, ciuperci murate și tort București.
Ei, noră dragă, cum mai merge viața? Paraschiva se trânti pe canapea, pironind-o pe Ileana. Tot la aceeași slujbă? Nu-ți face șeful probleme?
E bine, mulțumesc, bâigui Ileana, amestecând în salată.
A noastră Iuliana nu-și găsește serviciu, oftează Paraschiva, fără să asculte răspunsul. Numai școală și-acum stă acasă, fără rost. Poate-i găsești un loc la tine? E fată deșteaptă.
Ileana încuviință în tăcere. Simțea cum se strânge la inimă. Ion stătea cocoșat, răspunzând forțat la glumele lui Gheorghe despre fotbal, mereu aruncând priviri vinovate Ilenei, fără puterea să schimbe ceva. Copiii, sătui de prăjituri, au reluat zbenguiala.
Mezinul, Ștefan, descoperi în bibliotecă colecția de figurine de cristal a Ilenei.
Mamă, ce sclipici frumos! strigă el.
Oprește-te, Ștefane, sunt fragile! sari Ileana, dar prea târziu.
Băiatul trase de un lebădoi grațios, se auzi o pocnitură. Cristalul se făcu țăndări pe covor.
Se lăsă liniștea. Doar lumânările pâlpâiau, iar muzica se oprise.
Of, Vai de noi! sări Zina. Ștefănel, ți-am spus să nu atingi!
Lasă, nu-i nimic, făcu Paraschiva din mână. Bucată de sticlă, se mai sparge. Copilul n-a vrut rău.
Ileana ridică încet ochii spre ea.
Era cadoul bunicii mele, rosti clar, încet. Bunica nu mai e
Da, Domnul să o ierte, dar viața merge înainte, insista soacra. Copiii sunt copii. N-ai ce face: dacă ai oaspeți, ascunzi ce-i de preț.
Asta fu picătura. Ileana se ridică brusc, scaunul trântindu-se înapoi.
Dar nu am chemat oaspeți! i se frânse vocea. Nu v-am invitat! Noi cu Ion am vrut să fim singuri! E ziua mea, nu șezătoare de familie!
În sufragerie deveni mormânt. Nici copiii nu mai vorbeau.
Gheorghe privea în farfurie, Zina era cu gura căscată, Paraschiva s-a înroșit la față.
Așa? vocea i s-a răcit. Venim cu daruri și suntem în plus? N-am voie să-mi văd feciorul?
Mamă, ajunge, Ion s-a ridicat, răbdarea epuizată. A avut dreptate Ileana. Ne-am dorit seara doar pentru noi. Nu poți să vii așa, fără veste, cu tot neamul după tine!
Adică năvală? La fi-miu acasă? Am pus inima pentru tine! Acum că ai nevastă, nu mai sunt bună de nimic!
Nu pentru Ileana. Pentru că trebuie respect pentru viața noastră!
A început o ceartă aprigă, fără rost. Paraschiva tuna, Ion încerca să explice, neamurile priveau în pământ.
Ileana nu mai rezistă. A plecat, tăcută, în altă cameră.
Cearta s-a stins treptat în liniște grea. Se auziră pași, șoapte, ușa de la intrare se trânti încet.
Intră Ion. Rezemat de tocul ușii, părea sleit.
Au plecat Ileana, iartă-mă, trebuia să scot interfonul din priză
Dar nu ai făcut-o, îi răspunse ea sec. Trebuia să o oprești!
E mama voia să facă o bucurie.
Pentru cine? Să arate ce gospodină mare e ea? Ne-a distrus toată seara, Ion!
Ce puteam face? Să le dau afară? Făcea întreg cartierul să audă scandalul
Nu asta a fost oricum? Ileana străbătu camera agitată. Așa face ea mereu! Decide pentru noi ce să mâncăm, unde mergem, cum trăim! Și tu te lași
Se duse la fereastră. Pe parcare, văzu umbrele Paraschivei și ale rudelor urcându-se în mașină.
Părea că furtuna trecuse. Dar Ileana știa că doar o pauză. Nu se terminase.
Nu mai pot, Ion. Nu vreau să trăiesc cu teama că într-o zi ne trezim cu toată lumea peste noi, cu sfaturi și platouri.
Am să-i vorbesc serios. Să știe că nu se mai poate așa
Ai mai spus De câte ori?
Seara lor idilică nici măcar nu apucase să înceapă.
Iartă-mă, repetă Ion. La mulți ani, iubita mea!
Ileana închise ochii. Împlinise treizeci și trei de ani, dar se simțea ca la șaizeci.
Poate continuăm petrecerea? E atâta mâncare neatinsă
Nu am chef Sunt prea obosită. Vreau să dorm.
Ieși și se îndreptă spre baie, dorind să spele toată amărăciunea, să se culce și să uite că există rude nepoftite în viața lor.
Paraschiva, după ceartă, s-a supărat pe fiu și noră. Nu-nțelegea cu ce le stricase seara aceea…
