Jurnal, 15 mai
Nu-mi vine să cred cât de mult poate să se schimbe viața omului într-o singură lună. Dar să o iau de la capăt, căci poate peste ani voi privi în urmă și voi înțelege ceva din toate astea.
După ce a murit bunica, am rămas de una singură la Chișinău. Aveam 27 de ani. Atelierul de frumusețe, pe care mi l-a lăsat moștenire, era ultima mea grijă. Întreg sufletul îl puneam, de ceva vreme, în munca de profesoară de desen la Școala de Arte Alexandru Plămădeală. Salonul mergea strună, administrat de o doamnă de toată isprava, iar banii, lei moldovenești buni, îmi ajungeau de tot ce aveam nevoie.
Numai că viața fără familie e tristă, oricât de mult încerci să te ții tare. La aproape un an după ce-am rămas singură, l-am cunoscut pe Adrian la o expoziție de pictură la Casa Armatei. Era simpatic, cu ochi blânzi și un zâmbet cam timid. M-a cucerit prin bunătate și maniere. După vreo două luni m-a luat acasă, să-l cunosc pe tatăl lui vitreg, domnul Tudor.
Tatăl meu a murit când aveam patru ani, mi-a povestit Adrian. Mama s-a recăsătorit zece ani mai târziu. Domnul Tudor nu mi-a fost niciodată cu adevărat tată, dar ne-am înțeles bine. Când mama a murit acum doi ani, am rămas cu el.
Domnul Tudor chiar mi-a plăcut. Îngrijit, cu ochii vii, cu o vorbă sprintenă chiar nu-i dădeai 56 de ani. Se vedea că mă simpatiza:
Ai noroc, Adiță, i-a zis el fiului, sărutându-mi mâna într-o manieră atât de elegantă încât m-am fâstâcit. Nu mulți bărbați din ziua de azi ajung așa departe, numai pe poziția de șef magazin hobby-uri…
Tăticule, mă faci de râs, a protestat Adrian, prefăcându-se ofensat.
Hai, că glumesc! Contează că ai ales o fată ca lumea!
Am râs toată seara de glumele domnului Tudor, iar Adrian chiar devenise puțin gelos. După șase luni, Adrian m-a cerut de soție. Eram atât de fericită, visam la nuntă, la casă, toate ca la carte. Până când într-o dimineață am primit niște poze pe mesageria Viber, de la un număr pe care nu-l aveam salvat.
Atunci am simțit că se prăbușește totul. În poze, Adrian o ținea în brațe și o săruta pe o altă fată, având aceeași privire modestă și zâmbet larg cu care mă cucerise pe mine. Pe poze, data era de acum două săptămâni.
Adriane, cum poți să-mi explici asta? l-am întrebat tremurând, arătându-i pozele.
Ruxandra, draga mea, ce prostii îmi arăți? Nu vezi că e fotomontaj? Eu te iubesc doar pe tine, n-am treabă cu altcineva, zice el, fără să se uite măcar atent.
Faptul că răspundea atât de nepăsător mi-a ciuruit inima. Nici n-a încercat să se scuze cu convingere.
Și cine ar avea interes să facă așa ceva? am întrebat furioasă.
Habar n-am. Sunt destui oameni nebuni pe lume, a ridicat din umeri cu o liniște enervantă.
M-am enervat rău de tot. Oricare altul s-ar fi apărat, ar fi luptat, s-ar fi jurat că mă iubește. Dar el, nimic. Umilirea mi s-a părut de nesuportat.
Ești un trădător! Nunta nu mai are loc! am izbucnit în lacrimi și am fugit din apartamentul nostru sub privirile lui nedumerite.
Trei zile am plâns acasă, apoi o săptămână n-am ieșit pe ușă, am luat concediu medical și mi-am frământat toate gândurile. Adrian, între timp, nici nu m-a căutat. Am încercat să mă liniștesc. Poate totuși pozele sunt false. Tehnologia de azi poate distorsiona orice. Dar prea ușor am renunțat.
Adevărul a ieșit repede la iveală. Fata din poze era reală și, ajutată de Facebook și Odnoklassniki, am identificat-o. O chema Ecaterina și ne-am văzut repede la o cafenea din centru.
Ha-ha, păi astea-s poze de anul trecut, mi-a spus Ecaterina, zâmbind. Datele pe poze se pot schimba ușor, dacă vrea cineva.
Tu le-ai trimis?
Ce rost ar avea? Eu cu el m-am despărțit de mult. Oricum, urmează să mă căsătoresc, nici nu mă mai interesează trecutul.
Atunci cine?
Nu știu, dar nu eu. Bucură-te că ai aflat adevărul!
Mi-am dat seama că am greșit grav, am reacționat impulsiv, am rănit pe cineva fără vină. Am încercat să dau de Adrian. Nimic. Nici la mesaje, nici la telefon. După alte două zile, am decis să-l caut acasă. Am venit spre seară, sigură că va fi acolo.
În fața blocului, am văzut cum Adrian cobora din mașina prietenei mele din copilărie, Simona. Cu Simona copilărisem în același bloc din Botanica, dar nu ne potriveam deloc ea mereu energică și gălăgioasă, eu mai retrasă. În ultimul an ne salutam și atât, mai mult când insista cu propunerile să-i vând salonul, ca să-și deschidă încă un centru de masaj. Refuzasem de fiecare dată.
Acum, să-i văd așa, împreună, a fost o lovitură. Păreau apropiați. Iar eu, privind de la distanță, simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare.
Ți-am zis eu că Adrian nu e bărbat de stat la casa omului, am auzit lângă mine vocea caldă a domnului Tudor.
Bună seara, domnule Tudor, am răspuns aproape șoptit.
Dă-l uitării pe Adrian. Ia mai gândește-te, poate vrei să ieșim la o cafea, a spus zâmbind. Dar în ochii lui era o tristețe ciudată.
Nu pot, lăsați-mă, vă rog, i-am zis grăbită, și am plecat de acolo aproape fugind.
N-a fost greu s-o găsesc pe Simona. Tocmai se întorcea acasă.
Ai vrut să-mi iei logodnicul? am întrebat-o fără ocolișuri, privindu-i direct ochii. Și cu poza n-ai avut noroc, am aflat tot.
Despre care poze vorbești? s-a mirat sincer. Ce ți-am făcut eu?
Cum, nu tu mi-ai trimis pozele lui Adrian cu altă fată? Nu ai încercat să mă compromiți, ca să rămâi tu cu el și cu salonul meu?
Ruxi, nu am nicio treabă! Poate ai uitat, dar Adrian vine să mă curteze de când voi doi v-ați certat. Eu cred că a trecut în altă ligă, că tu nu-l mai vrei.
M-am uitat la ea lung părea sinceră. Trebuia să stau singură și să mă liniștesc.
Poate ai de gând să vinzi salonul totuși! a strigat Simona, dar eu nu i-am mai răspuns.
Ajunsă acasă, am luat din nou telefonul. De data asta, Adrian a răspuns, dar fără prea mare chef.
Dacă vrei, vino la mine nu prea mă simt bine, cred că am răcit, a zis plictisit.
Nici nu trebuia să mă roage de două ori.
Adriane, am greșit, i-am spus plângând. Iartă-mă, te iubesc. Pozele erau vechi, totul a fost o neînțelegere.
Se mai întâmplă, a zis ridicând din umeri, fără să mă privească.
Tu ești cel mai bun! Nu pot fără tine!
M-a îmbrățișat mecanic și, blând, m-a îndepărtat.
Ruxandra, să rămânem prieteni.
Ce vrei să spui? Noi trebuia să ne căsătorim
Nu mai e cazul. Mi-am dat seama că nu are rost, m-ai făcut de râs cu geloziile astea. Oricum, Simona are afaceri mai bune, trebuie să mă gândesc la viitorul meu, a adăugat, parcă scuzându-se.
Am ieșit pe palier, m-am prăbușit pe banca din fața blocului și mi-au dat lacrimile. Peste câteva minute, domnul Tudor s-a așezat lângă mine.
Of, Ruxandra, nu te necăji. Mai bine acum decât mai târziu, mi-a spus cu blândețe, mângâindu-mă pe cap.
Dar nu pricep cine a pus totul la cale!
Eu a șoptit cu capul plecat.
Am amuțit.
Eu te-am îndrăgit chiar din seara când ai venit la noi. Aș fi făcut orice să te observi. Dar am auzit, fără să vreau, cum Adrian se lăuda prietenilor că a dat de o fată cu salon și bani și că a dat lovitura. Atunci am decis să nu-l mai sprijin. Restul nu mai contează.
Ați distrus tot! i-am strigat.
Eu ți-am salvat inima. Mai rău ai fi suferit după. Ia gândește-te dacă vrei pe cineva care să te merite cu adevărat, Ruxi.
Sunteți nebun! i-am zis și am fugit înapoi acasă.
Am plecat apoi din Chișinău. Nicăieri nu am găsit liniște, iar domnul Tudor mă căuta din când în când; până la urmă am rămas amici, fără nimic mai mult. După un an, a trecut la cele veșnice și mi-a lăsat totul în grijă, dar nu m-am bucurat. Rămăsese o prezență blândă și de încredere.
Adrian, când a aflat că a rămas doar cu hainele de pe el și că apartamentul și bunurile au trecut la mine, s-a înfuriat tare. Dar, sincer, nu mă mai interesa. Am înțeles că în viață trebuie să nu te încrezi niciodată orbește și că, oricât de mult crezi în cineva, să nu te pierzi pe tine însuți. Lecția mea? Să rămân om, să am grijă de sufletul meu și să nu mă las definit de răutatea sau superficialitatea altora. Poate singurătatea e mai cinstită decât iluziile unei iubiri false.
