Când o nuntă răsună într-o familie românească, întreaga casă pulsează de emoție și freamăt. Căsătoria stârnește lacrimi, râsete, și speranțe ce-ți cuprind sufletul ca un val cald pe malul Oltului.
Și totuși, de ce privim mereu doar o parte a lucrurilor, ca și cum nu ar exista și o față ascunsă a monedei de leu? Nici nu pot spune că nu cred în căsnicie, doar că tot mai multe femei par a fi convinse că doar în taina nuntii și-n rostul unei familii pot găsi fericirea deplină. Prea adesea, tinerele fete nu cunosc, de fapt, ce înseamnă legătura asta și cât bine și câtă povară cară după ea.
Speranța lor cea mare e să prindă cununia, apoi viața să curgă lin, fără griji.
Îngăduiți-mi să povestesc puțin din drumul meu. Cândva, credeam și eu că dacă mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc și ne bucurăm de un copil, o să fiu cea mai norocoasă femeie de pe plaiurile Moldovei.
Numai că, în loc de liniște, căsnicia mea a venit cu neajunsuri și furtuni neprevăzute. Nici măcar nu apucasem să strângem bani pentru o căsuță, când am aflat că port un suflet nou sub inimă. Azi, să crești un copil în România ajunge să coste cât banii pe care abia îi agonisești în câteva luni.
Bucuria a țâșnit din noi când am văzut semnul de la test, dar soțul meu abia reușea să țină pe linia de plutire mica lui afacere, iar eu, în concediul maternal, mă zbăteam cu spaima zilei de mâine și lipsa banilor. Nu vorbesc nici măcar de visul unei case. Băiețelul nostru era neliniștit, răcea mereu, iar eu mă prăbușeam de oboseală, pierzându-mi uneori cumpătul ca o femeie ajunsă la capătul puterilor. Cândva, am visat să fug. Adevărul e că nu oricine poate fi stâlpul familiei.
Aș fi vrut să aflu asta pe vremea în care încă era timp de întors. Băiatul avea doi ani când soțul meu a pierdut tot ce clădise. S-a prăbușit în deznădejde, iar pe lângă ea au început să apară și paharele de țuică, din ce în ce mai dese. Nu am avut altă soluție decât să pun mâna pe plugul vieții: mi-am dus copilul la grădiniță și m-am angajat la două slujbe, una chiar la fabrica de confecții din oraș, alta la o patiserie. Trăgeam din greu să țin familia pe linie de plutire, iar el dormea prăbușit în pat, cu miros de alcool. Adesea simțeam că nu mai pot și îmi venea să strig spre cer. Nu bani, nu oboseala, nu sufletul meu ar fi fost greu de dus, dacă aș fi fost singură.
Într-o zi, cu inima frântă, am mers la soacra mea. I-am cerut să aibă o vorbă cu băiatul ei, să-l ridice, așa cum fac mamele adevărate. Nu e treaba unui bărbat să bată pasul pe loc și să lase toate pe umerii femeii. Am dat cărțile pe față: îi spuneam cât de greu îmi era, câtă povară duceam, că simțeam că mă lasă puterile.
Așteptam să mă țină de mână, să-mi spună o vorbă bună, poate chiar un proverb din bătrâni. În schimb, a venit ca un cuțit între coaste. Să nu crezi că ești singura pe lume care suferă. Dar ești femeie, trebuie să înduri: așa a fost rânduit, nu-i cuviincios să te arăți slabă. O femeie ține casa lipită, ea nu are voie să țipe nici când o doare și nici să plângă cu lacrimi văzute. Oricum ar bate vântul, ai răbdare și mergi înainte. Nu te văita!
Cuvintele ei mi-au înțepat sufletul ca acele unui brad bătrân.
Și ea este femeie. Știu că-i e greu, bărbatul ei e tot leneș, dar nici măcar n-am găsit compasiune, doar o sfântă resemnare. Dar până când să mai îndurăm? Avem o singură viață și nădejdea că o s-o trăim cu lumină și bucurie. Obstacolele ne învață și ne călesc, dar nu așa, nu oricum. Destinul unei femei nu înseamnă să fie doar stânca tăcerii, ci și izbucnirea veseliei, și alinarea iubirii.
