Doar eşti la pensie, mamă. Ar trebui să stai cu nepoţii, a spus fiica. Răspunsul mamei a surprins-o.
Mariana Petrescu a ieşit la pensie vinerea trecută. Luni dimineaţă deja şi-a dat seama că e o capcană.
Vineri a fost atmosferă festivă colegii au adus un tort cu trandafiri din frişcă, doamna de la contabilitate i-a oferit un buchet de garoafe şi o felicitare semnată de toţi, inclusiv de portarul Nelu, care într-un deceniu şi jumătate nu-i reţinuse niciodată bine numele. Mariana zâmbea, gusta din tort. Totul decurgea ca la carte.
Duminică seara i-a sunat fiica, Rodica.
Mamă, ne-am gândit cu Marius. Acum eşti la pensie, ai timp liber, nu-i aşa?
În principiu da, a răspuns precaut Mariana, simţind ceva care s-a încordat tăcut în pieptul ei.
Perfect! Te rog să-i iei pe copii mai devreme de la grădiniţă şi să stai cu ei până ajungem noi acasă.
În fiecare zi? se asigură Mariana.
Păi, ce are? Oricum stai acasă, nu?
Oricum stai acasă. Tonul acela special, ca şi cum i-ar fi spus nu faci nimic important. Mariana a zis:
Bine, Rodica.
Şi exact în clipa aceea a început să i se strângă sufletul. Undeva în zona stomacului parcă fierbea o cafetieră.
Pentru că exact luni la ora zece, Marianei îi era stabilită prima şedinţă la cursurile de dans. Dansuri pentru adulţi, la sala de pe strada Eminescu, totul plătit dinainte. Îşi promisese asta încă de acum doi ani, când a văzut pe stradă o femeie necunoscută, pe la şaizeci şi cinci de ani, cu o ţinută dreaptă şi un pas uşor. O admiraţie i-a rămas de atunci. Şi-a zis: aşa vreau şi eu.
Dar luni a mers la grădiniţă, i-a luat pe nepoţi.
Sonia din prima a vrut codiţe ca la Elsa. Costică a vărsat compotul pe covor, pe cel alb. Seara, Mariana se simţea ca manualul de matematică la final de septembrie: zdrenţuită, cu colţurile îndoite.
Rodica a venit după copii pe la şapte jumate, i-a pupat pe fugă:
Mulţumim, mamă! Eşti comoară!
Desigur, comoară, gândi Mariana uitându-se la uşa trântită.
Şi tot aşa au trecut trei săptămâni. Nu pare mult, dar depinde la ce te raportezi.
Pentru reparaţii nu-i mare lucru. Nici pentru regim alimentar. Dar să pricepi că eşti folosită, chiar şi fără răutate, trei săptămâni sunt mai mult decât suficiente.
Se crease deja rutina perfectă. Rodica suna dimineaţa, voce veselă, ca şi cum totul e sub control:
Mamă, îi iei azi, da?
Nu era întrebare. Era notificare. Ca SMS-ul de la bancă: Suma a fost retrasă.
Mariana răspundea da din obişnuinţă, din reflexul celor şaizeci şi trei de ani de viaţă. Reflexul de a nu crea probleme. Atât de comod pentru toţi… mai puţin pentru ea.
Dansurile le-a anulat. A sunat la sală, a explicat că poate amână înscrierea. Administratoarea i-a zis: Desigur, avansul rămâne valabil până la sfârşitul lunii. Doar că luna a trecut. Cursul a rămas aşa.
A anulat şi întâlnirea cu buna ei prietenă, Tamara, fostă colegă de serviciu, care acum făcea nordic walking şi fierbea dulceaţă de agrişe. Vroiau să meargă la film o comedie franţuzească. Mariana voia demult. N-a fost să fie.
Lasă, mergem altă dată, a zis Tamara.
Altă dată. Sună a speranţă, dar în realitate nu ştii când şi dacă va veni.
Acum zilele arătau toate la fel. După prânz direct la grădi. Sonia avea nevoie de atenţie constantă, fără pauză. Costică era mai independent, dar mai periculos răsturna, spărgea, vărsa câte ceva, iar figura lui arăta mereu mirată, ca şi cum legile fizicii l-ar lua tot timpul prin surprindere.
Până la şase o durea deja spatele şi capul. La şapte jumătate tot.
Mulţumesc, mamă! Eşti comoară! repeta Rodica, luând copiii şi zburând ca vântul. Iar Mariana se aşeza pe canapea şi se gândea: ceva nu e în regulă.
Dar nu reuşea să priceapă ce anume.
Culmea, televizorul i-a dat de gândit. La o emisiune, o doamnă spunea: Am trăit mereu pentru alţii. Abia la şaizeci de ani am realizat că am dreptul la viaţa mea.
Mariana s-a uitat la televizor.
Interesant… a zis încet.
Atunci a scos din sertar programul imprimat de la Dansuri pentru adulţi. Sezonul se termina la sfârşit de aprilie. Mai era o lună jumate. Se putea. Dacă voia cu adevărat.
Şi a vrut.
A doua zi a pus mâna pe telefon, s-a înscris la curs iar. A pus programul sub magnetul cu Sibiu pe frigider, să-l vadă mereu. I-a dat mesaj Tamarei: sâmbătă mergem la film.
Tamara a fost surprinsă, dar încântată. Bătut în cuie, a răspuns.
Şi gata. Două telefoane şi brusc avea din nou ceva doar al ei.
Duminică a ieşit singură la plimbare. Fără nepoţi, fără sacoşe, doar pentru sufletul ei. A mers pe malul Bâcului, a băut o cafea la o terasă cu vedere spre apă. Lângă ea, la masă, o pereche de vârsta ei râdea încetişor la ceva doar de ei ştiut. Mariana îi privea şi se gândea: pensia nu-i sfârşitul. E doar un alt început. Ai predat statul de plată, acum poţi trăi pur şi simplu.
Luni a mers din nou la grădiniţă.
Rodica, venind după copii, a aruncat o privire mai atentă la Mariana:
Ce ai, mămică, de eşti aşa bine-dispusă?
Pur şi simplu am chef bun, zâmbi Mariana.
Aha, zise Rodica şi nu i-a dat importanţă.
Păcat.
Căci vineri seara, Rodica a sunat iar. Vocea calmă, de parcă nici n-avea vreo grijă pe lume:
Mamă, cu Marius miercurea viitoare plecăm trei zile la munte, tare obosiţi suntem. Tu rămâi cu copiii, da?
Fix în acele zile, Mariana avea plătit deja un mini-circuit rezervare făcută, tot aranjat. Sâmbăta la Sibiu, cu Tamara şi încă două prietene. Pensiune cu mic dejun, ghid pe la biserici vechi, degustare de vin fiert şi plăcinte tradiţionale. All inclusive, cum s-ar zice.
Mariana s-a uitat la telefon.
Apoi la programul de pe frigider.
Apoi la rezervarea turului. Amândouă stăteau acolo ca un mic complot. Un protest tăcut, ce abia aşteaptă să izbucnească.
Şi ce-a clocotit trei săptămâni s-a încins de tot.
N-a răspuns pe loc.
De obicei zicea da. Sau bine, ce să fac. Trei variante şi gata. Dar acum a făcut o mică pauză. Trei secunde de linişte pe telefon înseamnă o eternitate.
Rodi, nu pot.
Pauză pe linie.
Cum adică? a întrebat mirată Rodica, fără ton tăios.
Am plătit un tur. Tocmai atunci. Sibiu. Plec cu Tamara.
Tăcere.
Serios?
Serios.
Mami, dar eşti la pensie. Ar trebui să stai cu nepoţii, a zis Rodica. Tonul, ca şi cum faptul că eşti bunică înseamnă să fii mereu la post.
Mariana a ţinut încă o secundă liniştea.
Rodica, sunt bunică. Nu bonă gratis.
Ce-ai zis?! vocea Rodicăi acum rece şi tăioasă.
Exact ce-ai auzit.
Mamă, dar ştii că noi muncim? Ne bazăm pe tine!
Ştiu, i-a răspuns calm Mariana. Şi te-am ajutat. Trei săptămâni, zi de zi ba nu e ajutor?
Oricum stai acasă!
Asta era. Din nou.
Oricum stai acasă.
Rodica, am trăit treizeci şi cinci de ani pentru tine. Singură, fără ajutor, fără concedii adevărate. Nu mă plâng, aşa am ales. Dar acum vreau şi eu să trăiesc puţin pentru mine.
Rodica era descumpănită.
Mamă, e egoism!
Spune-i cum vrei, a răspuns Mariana.
Şi a închis.
Nici ea nu-şi venea să creadă că a avut curajul.
A pus telefonul pe masă. Şi-a făcut un ceai. S-a aşezat la geam.
Peste douăzeci de minute, Rodica a sunat iar.
Mamă. Înţelegi că acum nu ştim ce facem?
Da. La vârsta ta, nici eu nu ştiam. Dar m-am descurcat.
Nu-i acelaşi lucru!
Dar de ce n-ar fi?
Rodica a rămas fără replică. Poate avea una, dar i-a fost jenă s-o spună.
Eşti la pensie, a reluat, dar mai încet.
Tocmai. Fac ce vreau: dansuri, excursii, o cafea cu vedere la apă, filme franţuzeşti. Chiar şi doar să stau la geam să văd lumea şi e tot dreptul meu. Tu nu-mi spui ce faci în week-end.
Eu muncesc!
Şi eu am muncit treizeci de ani.
Pauză lungă.
Mamă, te-ai schimbat.
Aşa e. Puţin cam târziu… dar tot mai bine decât niciodată.
Nu te înţeleg.
Ştiu. Dar o să-nţelegi.
S-au despărţit sec, fără pa, mamă sau te pup. Doar un la revedere, ca două persoane străine în lift.
Mariana s-a uitat mult timp pe geam.
Doar a privit. Fără să se mai frământe.
Nici la nepoţi, nici la Rodica, nici dacă a făcut bine sau rău.
Apoi a scris scurt Tamarei: Mergem. Confirmă.
Tamara a răspuns în minutul următor. Doar atât, cu trei semne de exclamare.
Super!!!
Mariana a zâmbit. Afară, aprilie deschidea frunzele verzi, vesele, nerăbdătoare.
Parcă şi el hotărâse: destul cu aşteptarea. Hai că se poate.
Rodica n-a dat niciun semn patru zile.
În timpul ăsta, Mariana a colindat Sibiul, a gustat vin fiert încet, a fotografiat turle şi a râs cu Tamara din tot sufletul din nimic, din tot, din ceea ce devine important doar când îţi permiţi să te relaxezi.
S-a întors acasă duminică seara.
Rodica a sunat a doua zi. Ea singură. Ton calm, cu pauze ca cineva care a repetat discuţia în gând, dar încă ezită.
Mamă, probabil că am greşit şi eu. Sigur ai dreptul la viaţa ta.
Mă bucur că înţelegi.
Doar că ne-am obişnuit mereu…
Ştiu, e şi vina mea.
Tăcere.
Mamă, mă ajuţi măcar din când în când? Nu zilnic. Când poţi.
Când pot, cu mare drag, i-a răspuns Mariana. Îmi iubesc nepoţii. Dar când pot nu-i oricând, că doar eşti acasă.
Da, a şoptit Rodica. Nu-i acelaşi lucru.
Acum, Mariana îi ia pe cei mici vinerea. Din propria iniţiativă. Fericită. Gătesc împreună pelmeni, urmăresc desene, şi le spune despre Sibiu despre bisericile pictate şi despre cât de dulce e vinul cald dacă ştii ce să alegi.
Iar marţea merge la dansuri.
Sonia şi Costică deja vorbesc la grădiniţă că bunica lor dansează. Cu mândrie se simte.
O bunică ce dansează recunoaşte şi tu e mult mai tare decât una care doar stă-n casă.
