Haine de femeie erau împrăștiate pe parchetul rece, iar când am pășit în dormitor, l-am văzut îmbrățișând altă femeie
Chișinău
Eu, Sânziana, și Lucian eram împreună de aproape patru ani, povestea noastră părea desprinsă dintr-o baladă. Familiile noastre se îmbrățișaseră deja la mesele lungi de Crăciun și noi visam la o nuntă în grădina casei bunicii, sub teii cu parfum greu de seară. Credeam că totul ne era scris dinainte: copii gălăgioși, bătrâneți tihnite lângă sobă.
Într-o zi tulbure de toamnă, când Lucian urma să se întoarcă de la București, unde fusese cu treabă, simțeam în mine un dor inexplicabil. Nu aveam nimic plănuit, dar gândul de a-l surprinde m-a îndemnat să cer o zi liberă de la serviciu, să coc o plăcintă cu mere și să mă arunc în troleibuzul ce ducea spre apartamentul lui. Port în buzunar cheile, amintire de la prima aniversare împreună.
Am găsit tăcere în casă și miros de parfum străin. Aprinzând lanterna de la telefon, am văzut rochii aruncate peste covor, pantofi cu toc abandonați ca niște lebede moarte. Pașii m-au purtat până în întunericul dormitorului. Acolo, Lucian dormea, lipit strâns de o femeie cu păr negru ca smalțul de pe ceramica veche de Horezu.
Am simțit că lumina se frânge și, fără zgomot, am pus cheile și plăcinta pe masa din hol. Am ieșit încet, ca într-un vis cu drumuri ce alunecă sub tălpi. Afară, sub copacii aproape desfrunziți, vântul mușca obrazul, iar eu am rătăcit spre Parcul Ștefan cel Mare și m-am așezat pe o bancă rece. M-am topit în plâns sub felinare tremurânde, de parcă însăși noaptea plângea împreună cu mine.
Din cețuri, a apărut Ionel, cu ochi albaștri, albăstui ca cerul de deasupra mănăstirilor din Nord. S-a așezat lângă mine și m-a întrebat doar atât: Ce-i cu tine, Sânziana? Nu i-am vorbit despre durerea mea, însă vorbele curgeau singure, ca un izvor după ploaie. Ajunși la el acasă, între pereți colorați cu fotografii de familie, am băut ceai de tei cu miere și am rămas acolo până dimineața.
Acum locuim împreună și ne planificăm nunta. Totul pare vis și uneori am impresia că ursitoarele și-au jucat cartea sub luna plină. Poate că așa a vrut soarta căci nimic pe lume nu e întâmplător, mai ales atunci când totul pare atât de neînțeles ca într-un vis moldovenesc.
