Azi era cald și însorit, așa că mi-am zis să profit de ocazie și să aer pufoasele perne și păturica de la stăpânirea mea de la față. Pentru perne am luat pungi de hârtie umplute cu așchii de lemn, iar pentru pătură am scos un covor vechi cu motive de căprioară. L-am întins pe o funie legată între doi brazi și am pus lângă el o bancă de lemn tapitată cu piele falsă roșie, unde am aruncat pernele improvizate.
Măria, pe care o cunoașteam de peste un an de când trăia pe străzi, visa să strângă ceva bani, să-și recapete actele pierdute și să se întoarcă acasă, în sudul Basarabiei, unde o așteaptă familia și viața normală. În așteptare, stătea într-o colibă de pădurar abandonată, ce acum se găsea lângă un enorm depozit de deșeuri.
La început mirosul era doar o adiere, dar pe măsură ce grămezile de gunoi creșteau nu pe zi, ci pe oră. Aici se aruncau tot felul de resturi: resturi de construcții, mobilă stricată, haine vechi, vesela spartă. Din tot noroiul am găsit un dulap mic, un pouf rupt și chiar o ladă de lemn plină cu haine aruncate ca inutil.
Cu timpul au început să apară și camioane de supermarketuri, descărcând produse expirate. După o sortare atentă, uneori găseam legume, fructe și chiar produse semi-gătite din congelator. Apa era una scumpă trebuia să o iau dintr-un râu murdar, să o strecor prin cârpe și cărbune găsit în mormanul de deșeuri.
Focul nu lipsea bușteni crăpați erau peste tot, așa că încălzirea aragazului nu era nicio problemă. Zilele curgeau într-un monotonal mai bine nu mă mai plâng, iar a strânge și cei mai mici bani era o minune. Monedele în buzunarele hainelor aruncate erau ca niște comori, iar un portofel găsit era considerat cel mai mare trofeu.
Într-o noapte, am auzit un motor de mașină. Era obișnuit mulți aduceau gunoi sub pătarea nopții ca să nu fie recunoscuți. Dar de data asta ceva era diferit. Era un SUV mare, scump, care strălucea în lumina lunii ca o bestie pe patru roți.
Un bărbat a coborât încet, a tras din portbagaj un rulou masiv și la tras în mijlocul gropii de deșeuri.
Poate e șindrilă pentru acoperiș, aș repara prințul plouă curând, mam gândit eu, sperând să-l conving pe străin să plece repede: Hai, dă departe!
Bărbatul a lăsat ruloul întro groapă, sa uitat în jur ca și cum sar fi răzgândit, a făcut cu mâna și sa întors la mașină. Câteva minute mai târziu motorul a vuipat iar mașina a dispărut în întuneric.
În sfârșit, am oftat și mam schimbat în haine de lucru. Am pus cizme de cauciuc și am pășit în curte. Cerul se lumina, iar aerul mirosea a pădure. Miam amintit că pe dealul de lângă noi cresc ciuperci merită să le căutăm dimineața.
Am ajuns la locul unde bărbatul lăsase ruloul, așteptând o bucată de șindrilă sau de polietilenă. În loc de aia, pe pământ era un covor rulat frumos, aliniat ca la casele bogaților.
Uau stil persan, cred eu. Frumos, greu. Păcat că nu e pentru acoperiș, am zis dezamăgită, apoi am adăugat: Poate îl iau? Îndoit pe jumătate ar fi o saltea mai bună decât pungile cu așchii.
Măam gândit serios și am alergat la rulou. Lam încercat săl ridic prea greu. Am tras ușor de margine săl desfășor și, deodată, am auzit un gemet.
Era prima dată când, în tot anul petrecut pe străzi, am simțit frică cu adevărat. Am apropiat și am strigat:
Cine e acolo?
Tăcere. Apoi un alt gemet și o voce slabă, feminină:
Sunt eu Doamna Maria.
Cu greu am tras marginea covorului și am scos femeia. A căzut, se chinuia să se ridice și gemea încet.
Stai, te ajut! am strigat eu, alergând spre ea.
După ce am desfăcut covorul, pe pământ zăcea o femeie mică, subțire, îmbrăcată decent. Avea o vânătă pe tâmplă. Confuză, a zis:
Unde ma adus? La groapa de gunoi? Așa…?
Fără să zic un cuvânt, am ajutat-o să se ridice, am dus-o în coliba mea și iam pus pe scaun. Am schimbat în haine curate în timp ce ea, abia realizând că a fost salvată, plângea încet:
Sunt vie voia să mă îngroape viu și și-a stricat covorul
Am pus ibricul pe foc, am scos plante din dulap, am făcut un ceai tare și iam pus cănița în față.
Eu sunt Măria, sa prezentat ea. Fostă profesoară de limba rusă și literatură.
Ești fată? a întrebat, mirată de tunsul scurt și hainele bărbătești.
Da, așa sa întâmplat Am venit în capitală să lucrez ca menajeră, dar la gară mau jefuit bagaj, bani, acte.
De ce nai mers la poliție? a întrebat Maria cu un glas sever.
Am mers, dar miau zis să rezolv tot prin ambasadă. Taxe consulare, acte și nu am nimic. Totul inutil.
Maria a privit-o cu atenție. Prin durere și lacrimi se citi o urmă de milă.
Chiar nu există ajutor? a întrebat. Nu cunosc așa ceva. Am oftat: Nu ştiu de astfel de servicii. Spunemi, cum ai ajuns în acel covor?
Maria a tresărit din nou și a început să plângă:
Așa îţi spune viaţa O, cum sa ajuns aici.
Am murmurat: De ce am întrebat.
Maria șiși ștersă lacrimile, sa ridicat puțin și mia aruncat o privire de dezgust:
De ce ar trebui săţi dau ajutor? Ştiţi cine sunt eu? Când ies de aici, voi face un scandal pe care nul va uita deloc! Şi tu, gândeștete la tine. Poţi să trăieşti aşa?
Mam înjosit buzele, simțind vinovăție pentru viaţa mea, pentru hainele mele și pentru coliba pe care acum părea un palat în comparație cu ceea ce era în interiorul covorului.
După ce a terminat ceaiul, a respirat adânc și, cadacă sar fi adresat unui invizibil, a zis:
Este bine te voi găsi. A ridicat mâna spre cer ca și cum ofensa ar fi fost deja acolo.
Afara, zorii răsăreau. Primele raze de soare intrau în colibă, luminând praful din aer.
Măria, trăieşti aici de mult? Ştii drumul spre drumurile principale? a întrebat Maria, ridicânduse încet.
Desigur, am răspuns eu. Îmi poţi însoţi? a cerut ea, nu mai ca întrebare, ci ca ordin.
Am ieșit din colibă; dimineaţa era rece și eram doar în costumul de lână subţire.
Iaţi o geacă, am sugerat, dar Maria a încruntat nasul:
Nu îmi va fi frig. Doar dumă la drum, asta e tot.
Drumul principal nu e departe, iam zis, mergând alături de ea. Cum vei merge cu acea rană?
Dacă vrei să trăieşti, înveţi să te descurci, copilă. Hai să mergem, nu mă ţine de gând. Așa a zis ea, sprijininduse de braţul meu.
Pe drum, Maria se plângea:
Ce au făcut aici? Au tăiat pădurea și au lăsat totul deşeuri. Fără pepiniere, fără plantări noi. Au stricat totul și au plecat! E dezgustător!.
Am ajuns repede la drum. Maria sa oprit, mia mulțumit cu un mic din cap şi a lăsat braţul său:
Asta e tot, Simuţica. De acum încolo singură. Iar eu voi încerca săţi dau o mână de ajutor.
Mam întors încet în colibă, gândindumi:
Femeie interesantă. Merge ca o regină, vocea ei e tare. Poate e femeie de afaceri sau o fostă şefă. Nu contează acum. Dacă mă ajută, îi voi fi recunoscătoare.
Am aprins aragazul, am făcut ceai şi am scos făină din cămară să fac pâine plată. Am turnat apă clocotită peste aluatul gros, iam pus sare, lam întins cu o sticlă şi am început să prăjesc pe o tavă veche.
Va fi bună, miam zis, privind pâinile începe să se rumenească.
În momentul în care pâinile erau gata, ușa colibei sa dat în sus deodată. Maria apari în prag, tremurând de frig, faţa ia devenit palidă, iar mâinile ia strâns cu spasme laterala.
Simona, ajutămă.
Am prins braţul ei, iam pus pe bancă, a fost şezând, sa încolăcit şi a gemut:
Mă doare, doare nu pot să mor de foame, nu pot rămâne în frig! Şi acei şoferi! Nimeni nu sa oprit, decât unul. Iam zis: Dumă la Chișinău! şi el a întrebat: Cum plăteşti? Bunico, înţelegi?! Cine sunt eu, un nimic?!.
Maria a suspinat, iar eu iam dat jumătate de pâine încă caldă.
E din produse expirate? a întrebat ea, încruntată.
Nu, leam aruncat. Câteodată găsesc gândaci în făină îi cer cu site și amestec cu apă clocotită. Iese aproape ca acasă, şi e şi gustos.
Numi vine să cred!, a zis ea, tăcând să proceseze ce auzise. Nu am văzut așa ceva în o sută de ani şi nu vreau să se întâmple din nou.
Ai aproape nouăzeci de ani, nu? am întrebat.
Aproape. Şi ce acum? Nu poţi ajunge la oraş de aici. Şi la casă nu am casă. Doar acel şmecher care ma aruncat ca pe un sac de nisip.
Nu vei merge pe jos, nui așa? am spus. Ar fi prea greu pentru tine.
În acel moment am observat un SUV familiar aflat pe lângă fereastră. Sa oprit lângă groapa de deşeuri, parcă căuta ceva. Am înţeles imediat: era acelaşi bărbat care adusese pe Maria.
Bunicuţa, linişte!, am șoptit. Se întoarce!
Maria a înălțat o sprânceană, dar eu deja o țineam strâns pe genunchi, în tăcere:
Nu face zgomot!l poate auzi.
Maria a tremurat, dar a rămas nemișcată. Afară, bărbatul se plimba printre mormanele de gunoi, a aruncat o aruncătură spre colibă, apoi sa îndreptat spre mașină. Am pus degetul pe buze și am ajuns cu Maria în subsol, lam închis cu scânduri de placaj și am așteptat.
Când a bătut la ușă, am luat o respirație adâncă și am deschis. Un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu o atitudine de superioritate, a intrat:
Bună ziua, a început, aruncândumi o privire disprețuitoare. Locuiţi aici?
Așa ceva, iam răspuns, încercând să rămân calmă.
Şi noaptea?. A continuat. Aţi văzut ceva ciudat? Aţi găsit ceva neobișnuit?
Ce aţi pierdut? am întrebat, de parcă nu ştiam nimic.
Pierdere? Poţi spune așa.
Aşa că aţi petrecut noaptea aici?
Da, așa am spus.
Şi nu aţi observat nimic în noaptea trecută?
Nu, am răspuns calm, încercând să nu las vocea să tremure. Doar câinii nu au lătrat, iar altceva, tot liniște.
Ma privit adânc, ca și cum ar fi căutat adevărul în ochii mei, apoi sa întors spre mașină și a plecat. Am urmărit din fereastră până când a dispărut.Și-așa, cu speranță în ochi și cu pașii hotărâți, am pornit spre orizont, știind că viața noastră nu va mai fi niciodată aceeași.
