Era o iarnă cum rar vezi prin partea Orheiului frigul mușca până la os și păsările cădeau din zbor, înghețate, înainte de a atinge pământul. Gerul nu îngenunchea doar animalele; chiar și cel mai aspru gospodar nu ar fi scos un câine pe o asemenea vreme. Și totuși, într-o după-amiază când ningea viscolit, eu Vasile, vânător bătrân, poreclit Lupul Codrului am ieșit în codrii Orheiului, împins de o presimțire apăsătoare care nu-mi dădea pace.
Când am ajuns aproape de poiana Copacul Negru loc ce se rostea cu teamă pe la gura sobei , mi s-a tăiat răsuflarea: o lupoaică imensă, albă ca omătul neatins, era legată cu un cablu gros de trunchiul unui stejar. Cu ultimele puteri încerca să-și încălzească cei șase pui, ghemuiți unul în altul, abia suflând. Nu era greșeală de vânătoare și nici hazard, era o cruzime bine calculată lăsată de Dumitru, poreclit Măcelarul, cunoscut printre săteni pentru răutatea sa.
Trebuia să aleg: să-mi risc viața apropiindu-mă de o sălbăticiune rănită sau să-i las pieirii lente. Am ales. Cu cuțitul la vedere, nu ca amenințare, ci ca să tai cablul, am pășit sfidând zăpada îmbibată cu sângele lor.
La început am crezut că văd o umbră proiectată de lumina palidă a lunii. Dar, apropiindu-mă, am recunoscut legenda codrilor: lupoaica polară prinsă într-o capcană gândită să-i curme zilele încet și cu chin. Cablul îi strânsese gâtul, iar puii abia mai respirau, tremurând de frig.
Lupoaica m-a întâmpinat cu colții goi. Din ochii ei albaștri, reci ca sloiul, nu citeai cerere de milă, ci furia unei mame gata să moară apărându-și copiii. Mi-am scos mănușile, am ridicat palmele goale, și i-am vorbit liniștit: Stai cuminte, frumoaso. Nu-s eu dușmanul tău. Am venit să rup lanțul, nu să-ți fac rău.
Și imposibilul s-a petrecut: o cracă s-a rupt de deasupra, căzând amenințător, iar eu, din reflex, m-am aplecat peste ghemul de pui, ferindu-i cu trupul meu. Lupoaica, descătușată, nu mi-a sărit la beregată. Din contră, m-a lins ușor pe tâmplă pactul în tăcere fusese încheiat.
Am prins o funie, am improvizat o sanie și trudind din greu am tras lupoaica și puii spre căsuța mea de la marginea satului. Am știut atunci, clar ca lumina zilei: de acum nu mai sunt singur.
Răsuflarea vieții
În bătătura mea s-a dezlănțuit haosul. Am chemat-o pe Rodica, medic veterinar recunoscută pentru priceperea și inima ei. Cu gesturi sigure, i-a cusut rănile lupoaicei, pe care am botezat-o Albina. Bucuria a fost însă umbrită: puiul cel mai mic, Mitruț, a încetat brusc să respire, paralizat de frig.
Târziu, a mormăit Rodica. Dar nu m-am lăsat. Cu palmele-mi bătătorite am început să-i fac masaj la inimă, suflându-i aer în gurița minusculă. Secundele treceau ca o veșnicie. Și totuși, Mitruț a tras o gură de aer, zbătându-se. L-am smuls din ghearele morții, iar de atunci numai pe vechile mele bocanci mai adoarme.
Curând, totul părea să-și revină. Puii au prins puteri, alergau prin casă de zici că-s ai mei, iar Albina mă privea cu o recunoștință ce n-am mai văzut la niciun animal domestic. Dar pericolul nu trecuse. Dumitru Măcelarul a înțeles că prada l-a scăpat și s-a întors. Mai-ntâi a trimis o dronă deasupra casei, apoi, la ceas de noapte, a aruncat un gaz adormitor pe horn.
Blana pentru fiu
M-am trezit cu capul greu și-o groază care mi-a înghețat sângele. Mitruț dispăruse. Pe masă, înfiptă sub cuțit, era o hârtie: Vrei să-l vezi pe micuț viu? Adu lupoaica la Groapa veche, la miezul nopții. Măcelarul lovea nemilos, încercând să-mi transforme omenia în cel mai slab punct.
E schimb pe viață, i-am spus Rodicăi, încruntat. Nu mai eram bătrânul liniștit, ci omul care luptă cu tot ce are. Din lada veche am scos camuflajul alb, mi-am mânjit fața cu funingine și am luat arbaleta, arma mea tăcută dar mortală.
Albina a șchiopătat alături de mine, înțelegând tot. Nu plecam la negocieri, ci să luăm înapoi ce-i al nostru. Rodica, deși am rugat-o să nu se bage, m-a urmat pe furiș, cu trusa de prim-ajutor.
O noapte a dreptății
Vechea groapă ne-a întâmpinat cu lumina reflectoarelor și oameni înarmați. Am venit din partea opusă vântului. Hoții așteptau un moș neajutorat, însă le-a venit în cale un spirit de codru.
Coarda a trosnit încet. Săgeata cu tranchilizant a nimerit paznicul direct în gât. Drumul s-a eliberat. Am intrat val-vârtej în baracă, unde Măcelarul îl ținea pe Mitruț într-o cușcă. Răufăcătorul a ridicat arma, dar n-a mai apucat să tragă.
Din întuneric a răsărit Albina ca o nălucă albă. L-a trântit la podea și i-a ținut gâtul strâns fără să-l sfâșie, privind în ochi un om care a încărunțit pe loc de groază. Când a sosit Rodica, a chemat imediat poliția, iar eu, dărâmând lacătul, mi-am recuperat vlăstarul, tremurând ca un pui.
Epilog
Povestea noastră s-a răspândit în tot raionul. Dumitru și gașca lui au primit ani grei după gratii. Datorită relațiilor Rodicăi, Albina și puii au rămas cu mine, înregistrați ca hibrizi lup-câine, ocrotiți, departe de ochi străini.
De-atunci, sufletul meu nu mai e pustiu. Seara, lângă sobă, adoarme, cu capul pe cizmele mele, o lupoaică albă uriașă, iar Mitruț își caută locul la sânul meu. Am învățat că o familie nu e mereu cea de sânge uneori, e formată din cei ce-ar traversa pentru tine codrii de gheață.
