Era iarna lui 1950 și frigul pătrundea până în oase. Într-o cameră întunecată, cu pereţi de cărămidă și miros de umezeală, o tânără de abia şaptesprezece ani şuiera, agăţată de cearşafuri în timp ce contracţiile o zguduiau. Era singură, în afară de moaşă, o femeie în vârstă cu mâini aspre şi inima obişnuită cu tragedia.

Hei, dragă, să-ți mai spun povestea aia cu Ileana, pe care ți-am zis că nu o mai spuneam de mult. E anul 1950, iarna aceea cruntă în care frigul pătrunde în oase. Întro căsuță din satul Bălți, cu pereți de cărămidă și miros de umezeală, o adolescentă de șaptesprezece ani se chinuia în travaliu, ținânduse de cearșafuri, tremurând din cauza contracțiilor. Era singură, cu excepția moașei, o femeie în vârstă, mâini aspre, cu inima obișnuită cu suferința.

Când în sfârșit țipătul ascuțit al unui nouvenit a rupt tăcerea, Ileana a simțit cum sufletul îi revine în corp.

E o fetiță frumoasă a spus moașa, învăluind copilul întrun şal și punândul pe pieptul mamei.

Ileana la strâns stângaci, corpul încă tremurând și încărcat de sânge, dar în ochii ei sa aprins dragostea primară a unei mămici. Sa uitat la ea cu certitudinea că nimic și nimeni nu o va despărţi de acel mic îngeraș.

Dar bucuria a durat doar câteva secunde.

Ușa sa deschis cu un pocnit, iar mama ei, doamna Maria, a intrat ca o furtună. Îmbrăcată în negru de doliu deși nu murise nimeni cu o față morocănoasă gravată pe chip.

Dămi-o! a exclamat, smulgând copilul din brațele lui Ileana.

Nu, mami! Dămio! a strigat Ileana, încercând să se ridice, abia cu putință.

Fă liniște! a rupt ea cu o voce rece ca gheața. Sa născut bolnavă. Are acel acel mal de mongol. Nu va supraviețui. Nu merită.

Ileana a urlat, a plâns, a implorat, dar mama nu a încetat. A înfășurat bebelușul cu și mai multă forță, a ieșit din încăpere și a închis ușa cu un zgomot ca un focet în pieptul Ileanei.

Acelă noapte a rămas cu brațele goale, strigând un nume pe care nu la rostit niciodată.

Anii au trecut. În sat toți credeau că fetița a murit la naștere, așa cum a vrut mama ei. Ileana, obligată să tacă, a învățat să poarte un zâmbet fals, în timp ce inima îi putrezea înăuntru.

A plecat de acasă când a împlinit douăzecicinci de ani, fără să se uite înapoi. Nu a putut ierta. Nu a putut uita. Și nici să se vindece.

Anii au căzut ca frunzele uscate. Ileana a devenit învățătoare la școala primară, a locuit singură, fără soț și fără copii. În adâncul ei, o parte din ea era încă îngropată în acea încăpere întunecată.

Până întro dupăzi de primăvară, sa întors în sat. Mama ei murise și, poate, cu ea sau dus ultimele resturi ale lanțului ce o ținea.

A umblat prin piața centrală, aceeași unde se juca de mică. Mirosul de pâine proaspătă se amesteca cu cel al florilor ofilite. Ileana era pe punctul să se așeze pe o bancă când a auzit: un râs copilăresc, curat, cristalin, ca o șoaptă din trecut.

Sa întors.

Și acolo a văzut o fetiță de aproape nouă ani, jucânduse cu o păpușă de cârpă. Avea bucle dezordonate, o rochiță înflorată, cu margini reparate, și ochi migdalați ce străluceau cu o dulceață ciudată, o lumină ce a scos ceva adânc din sufletul Ileanei.

Inima ia bătut ca un ciocan.

A pășit încet, cu picioarele tremurânde.

Bună, drăgălașă cum te cheamă? a întrebat cu glasul frânt.

Fetița a privit fără teamă, cu curiozitate.

Mă numesc Speranța a răspuns zâmbitoare.

Ileana a simțit cum timpul se oprește. Speranța. Acel nume îl visase pentru copilul ei, nume pe care îl înghițise de-atâta vreme.

A simțit că-i coboară genunchii.

Atunci o femeie mai în vârstă, cu fața brăzdată și mâini de brutar, sa apropiat de fetiță și ia luat umărul.

O cunoașteți? a întrebat-o pe Ileana, precaută.

Eu am văzut și misa părut cunoscută a bâlbâit Ileana.

Femeia a coborât privirea, jenată.

Trăiește cu mine de când era bebeluș. O doamnă mio dăduse, zicând că mama nu o vrea și că trebuie să o ascundă. Niciodată nu am aflat adevărul

Ileana a simțit cum sufletul îi scapă pe gură.

Asta nu e adevărat! Eu o iubeam! Mio fură! a strigat, neputând se mai opri.

Brutarul a făcut un pas înapoi, surprins.

Fetița, însă, a rămas în tăcere și a făcut un pas spre ea.

Tu ești mama mea? a întrebat, fără dramatism, cu simplitatea brutală a copiilor.

Ileana a căzut în genunchi și a început să plângă cu hohote.

Da, draga mea eu sunt mama ta. Iartă-mă că nu te-am căutat înainte. Că nu te-am găsit.

Fetița a îmbrățișat-o fără cuvinte. Corpul ei era cald, real, al ei.

În ziua aceea, Ileana a înțeles că viața uneori oferă a doua șansă. Nu conta scandalul, privirile sătenilor sau anii pierduți. Își recăpăta fiica.

Și de acum încolo, nimeni nu io va mai răpi din nou.

Please rate
Group News
Era iarna lui 1950 și frigul pătrundea până în oase. Într-o cameră întunecată, cu pereţi de cărămidă și miros de umezeală, o tânără de abia şaptesprezece ani şuiera, agăţată de cearşafuri în timp ce contracţiile o zguduiau. Era singură, în afară de moaşă, o femeie în vârstă cu mâini aspre şi inima obişnuită cu tragedia.