Erau iarna anului 1950 și gerul pătrunde până în oase. Întro cameră întunecată, cu pereţi de chirpă și cu miros de umezeală, o tânără de abia şaptesprezece ani șuieră, agăţată de cearşafuri în timp ce contracţiile o zguduie. E singură, în afară de moaşa, o femeie în vârstă cu mâini aspre şi cu inima obișnuită cu tragediile.
Când în sfârşit țipătul ascuţit al unui nouvenit rupe tăcerea, tânăra Ileana simte că sufletul îi revine în trup.
E o fetiţă frumoasă, spune moaşa, înfăşurând copilul întro şală şi punândul pe pieptul Ilenei.
Ileana îl strânge cu stângăcie, corpul încă tremurând şi murdar de sânge, dar în ochii ei se aprinde căldura unei mămici neîncercate. Îl priveşte convinsă că nimic, nimeni nu o va despărţi de acea mică fiinţă.
Dar iluzia rezistă doar câteva secunde.
Ușa se deschide cu un pătrat uscat, iar mama ei, doamna Elena, intră ca un vânt puternic. Îmbrăcată în doliu deşi nimeni nu a murit şi cu o expresie de dispreţ gravată pe chip.
Dămil! strigă ea, smulgând fetiţa din braţele Ilenei.
Nu, mamă! Dămil înapoi! ţipă Ileana, încercând să se ridice cu puteri puţine.
Căcatăluă! o întrerupe ea cu o voce rece ca gheaţa. A venit prost. Are acel acel blestem al mongolilor. Nu va supravieţui. Nu merită.
Tânăra urlă, plânge, imploră disperată. Dar mama nu se opreşte. O strânge pe fetiţă cu şi mai multă forţă, iese din încăpere şi loveşte uşa cu un pumn ce răsună ca un glonţ în pieptul Ilenei.
În acea noapte rămâne cu braţele goale, strigând un nume pe care nu-l rosteşte niciodată.
Anii trec. În satul Bălănești, toţi cred că fiica ei a murit la naştere aşa a dorit mama. Ileana, obligată să tacă, învaţă să trăiască cu un zâmbet prefăcut, în timp ce inima îi putrezeşte de dinăuntru.
Pleacă de acasă la douăzecişicinci de ani, fără să privească înapoi. Nu poate ierta. Nu poate uita. Şi nu poate vindeca.
Trec anii ca frunzele uscate. Ileana devine învăţătoare la şcoala primară, locuieşte singură, fără soţi şi copii. În adâncuri simte totuşi că o parte din ea rămâne îngropată în acea încăpere întunecată.
Până întro dupăamiază de primăvară, se întoarce în sat. Mama ei a murit şi, poate, cu ea sau dus ultimele rămăşiţele ale lanţului ce o ţinea.
Mergând prin piaţa centrală, aceeaşi unde se juca de mică, mirosul de pâine proaspătă se amestecă cu cel al florilor ofilite. Ileana se apleacă să se aşeze pe o bancă când o aude: un râs copilăresc, curat, cristalin, ca un şoaptă a trecutului.
Se întoarce.
Şi atunci îl vede.
O fetiţă de nouă ani se joacă cu o păpuşă de cârpă. Are şuviţe dezordonate, o rochiţă înflorată cusută pe margine şi ochi migdalaţi ce strălucesc cu o dulceaţă ciudată, o lumină ce trezeşte ceva adânc în Ileana.
Inima îi bate cu putere în piept.
Se apropie încet, cu picioarele tremurând.
Bună, frumoaso cum te cheamă? întreabă cu glasul rupt.
Fetiţa o priveşte, fără teamă, cu curiozitate.
Mă numesc Sânziana, răspunde cu un zâmbet.
Ileana simte că lumea se opreşte. Sânziana. Acela era numele pe care îl planificase pentru fiica ei, numele pe care la înghiţit ani de zile.
Genunchii îi cedă.
În acel moment, o femeie în vârstă cu chip brăzdat şi cu mâini de brutărie se apropie de fetiţă şi o ia de umăr.
O cunoașteţi? întreabă cu prudenţă.
Eu am văzut-o şi mi sa părut cunoscută, bâlbâie Ileana.
Femeia pleacă privirea, jenată.
Trăieşte cu mine de când era bebeluş. O doamnă mia încredinţat, mia zis că mama ei nu o vrea, că trebuie să o ascundă. Niciodată nu am aflat cu adevărat povestea
Ileana simte cum îi scapă sufletul pe gură.
Asta nu e adevărat! Eu o iubeam! Miau smuls-o! strigă, neputând să se mai ţină.
Brutăreaia face un pas înapoi, surprinsă.
Fetiţa, în schimb, o priveşte în tăcere şi face un pas spre ea.
Tu eşti mama mea? întreabă, fără dramă, cu simplitatea brutală a copiilor.
Ileana cade în genunchi şi începe să plângă în hohote.
Da, draga mea eu sunt mama ta. iartă-mă că nu te-am căutat mai devreme. Că nu te-am găsit.
Fetiţa o îmbrăţişează fără să spună nimic. Corpul ei este cald, real, al ei.
În acea zi, Ileana ştie că viaţa uneori dă a doua şansă. Nu contează scandalul, privirile satului sau anii pierduţi. Îşi recuperează fiica.
Şi de data aceasta, nimeni nu io va mai lua din nou.
