Astăzi simt nevoia să scriu în jurnal, cu inima încă tremurând de griji după cele întâmplate Monicăi, fata mea. Totul a început în clasa a zecea. Am găsit-o ciudat de schimbată, cu gesturi pe care nu le avea altădată. O zi anume mi-a rămas adânc în minte Monica a întârziat mult, mult după ore. Am sunat-o și n-am primit niciun răspuns, de parcă telefonul ar fi fost uitat într-o altă lume. O oră întreagă am așteptat, neliniștea crescându-mi noduri în gât, apoi am găsit curajul să o contactez pe diriginta ei, doamna Maftei. Mi-a spus că Monica a plecat direct de la liceu. Atunci m-am simțit, pentru prima dată, cu adevărat speriată.
Seara târziu, când deja îi simțeam lipsa ca o piatră rece în piept, Monica a intrat pe ușă. “Monica, de ce nu răspunzi la telefon? Unde ai fost?”, am întrebat-o cu vocea abia stăpânită. Mi-a făcut semn, încercând să mă liniștească. “Mamă, nu te supăra, am fost prin centru cu prietenii. Telefonul s-a descărcat, iartă-mă că nu am sunat.” Pe măsură ce-și scotea hanoracul, privirea mi-a căzut pe un tricou scump, de firmă, și pe niște cercei strălucitori, clar noi. “Monica, de unde ai aceste lucruri?” am întrebat. Mi-a răspuns cu oboseală: “Mi le-a dat o prietenă. N-o cunoști, am să ți-o prezint altădată, mamă, lasă-mă să mă odihnesc.”
Mi-a închis ușa camerei în față, semn că nu voia să discute. Mi se părea alarmant tot acest comportament, dar m-am gândit că e mai bine să amân discuția până dimineața poate atunci va fi dispusă să vorbească. Dar Monica a plecat devreme, înainte să apuc măcar să mă apropii de ea. Senzația că mă evită devenea tot mai clară. În ziua aceea a întârziat din nou și iar n-a răspuns la telefon. Seara se lăsa și neliniștea mea era tot mai mare. Atunci telefonul a sunat și am răspuns aproape plângând.
“Mamă, te rog, vino și ia-mă de aici,” mi-a strigat Monica cu voce tremurată. Mi-a spus rapid adresa și a închis. Simțeam cum panica îmi urcă din stomac până în creștet. Cu mâinile tremurânde l-am sunat pe fostul soț al meu, Ștefan, deși de obicei evitam orice contact cu el. De data asta nu mai conta nimic. A sosit în grabă, și-a luat cu el câțiva prieteni de-ai lui din sectorul Râșcani, și împreună am plecat la adresa pe care mi-o dictase Monica.
Ajunși acolo am dat de o vilă mare, cu muzică tare și multă lume necunoscută. Ștefan și ai lui au intrat hotărâți, energia lor mi-a dat curaj, și în câteva minute au ieșit cu Monica, plângând din suflet. Plânsul ei era tot ce conta. În drum spre casă am aflat adevărul: un băiat o abordase zilele trecute, îi oferise cadouri scumpe bluză de la un magazin celebru din Chișinău, cercei din argint și îi promisese că o va ajuta să facă bani frumoși, bunăoară mii de lei moldovenești. A invitat-o la o petrecere, să-i explice. Acolo, Monica a înțeles că adevăratul plan era mult peste limita bunului simț, o mare rușine. S-a speriat și a realizat că a fost extrem de naivă.
Am strâns-o lângă mine, i-am mângâiat părul cu duioșenie. “Monica, scumpa mea, brânza gratis o găsești doar în capcana pentru șoareci. Să nu uiți asta niciodată.” Lacrimile ei s-au amestecat cu ale mele. Azi încă mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla am trăit o lecție grea, pe care n-o voi lăsa să se repete.
