Vremea se încălzea și strălucea soarele, așa că Ana a hotărât să profite de ocazie să împrospăteze pernele și păturica ei improvizată. Pentru perne a umplut pungi de hârtie cu așchii de lemn, iar pentru pătură a folosit un covor vechi de perete cu motive de ciobăniță. L-a întins cu grijă pe o frânghie legată de doi frunzați și, lângă el, a așezat o bancă de lemn tapitată cu piele roșie de bucată, punânduși pernele peste ea.
Ilinca trăia pe străzi de peste un an. Visul ei era să strângă bani, să-și refacă actele pierdute și să se întoarcă acasă, în satul natal din sudul României, unde o așteptau familia și o viață normală. Între timp, se adăpostea întro colibă de pădurar abandonată, odată situată în inima unei păduri dese. În locul pădurii, însă, se ridica acum un imens gropii de gunoi.
La început mirosul era de aproape, dar pe măsură ce zilele treceau grămezile de deșeuri nu creșteau cu zile, ci cu ore. Se aruncau aici tot felul de gunoaie: resturi de construcții, mobilă stricată, haine vechi, vase sparte. Din această mizerie Ana a găsit un dulap mic, un pouf uzat și chiar un cufăr de lemn cu haine aruncate ca inutilizate.
Mai târziu, camioane ale supermarketurilor soseau și descărcau produse expirate. După o sortare meticuloasă, uneori se găseau legume, fructe și chiar semiproduse congelate încă comestibile. Apa era tot o problemă. Ana o colecta dintrun râu murdar, filtrând-o prin cârpe și cărbune găsit printre resturi.
Focul era la fel de ușor de găsit trunchiuri rupte împrăștiate peste tot, așa că încălzirea sobei nu era o bătaie de cap. Zilele se scurgeau întrun monotop, iar economisirea unor leuţi era o raritate. Monedele găsite în buzunarele hainelor aruncate erau adevărate comori, iar un portofel era considerat comoara secolului.
Întro noapte, zgomotul unui automobil sa auzit apropiinduse. Era obișnuit mulţi aduceau gunoi în miezul nopţii, pentru a nu fi recunoscuţi. De data asta, însă, mașina era o SUV mare și scumpă, o adevărată bestie de metal în lumina lunii.
Un bărbat a coborât încet, a scos din portbagaj un rulou masiv și la tras în mijlocul grămezilor.
Poate e folie de șindrilă? Aș putea să repara acoperișul se apropie ploile, a gândit Ana, îndemnândul în gând: Hai, dă-te repede la fugă!
Bărbatul a așezat ruloul întrun șanț între gunoaie, sa uitat în jur, a făcut cu mâna și a revenit la mașină. Câteva minute mai târziu motorul a răsunat iar mașina a dispărut în întuneric.
În sfârșit, a oftat Ana și sa schimbat în haine de lucru.
Ași pus cizme de cauciuc uriașe și a pășit în curte. Cerul se luminase deja, iar aerul mirosea a pădure. Își amintea că, peste deal, era o poiană cu ciuperci merită să o verifice dimineața.
Ajunsă lângă locul unde bărbatul lăsase ruloul, Ana se aștepta să vadă o bucată de folie de șindrilă sau un strat gros de polietilenă. În schimb, pe pământ zăcea un covor rulat cu grijă. Nu era orice covor, ci unul ce amintea de cele din vilele nobililor de odinioară.
Uau stil moldovenesc, cred. Atât de frumos și greu. Păcat că nu e pentru acoperiș, a exclamat Ana, apoi a adăugat: Poate îl iau? Împăturit, ar fi o saltea mai bună decât sacii cu așchii.
Ași închipuit deja planul și a alergat spre rulou. La încercat să ridice era prea greu. A tras cu grijă marginea pentru a-l desfășura și, dintro dată, a auzit un gemet.
Ana, obișnuită cu tot felul de necazuri din viaţa pe străzi, a simţit o fior în genunchi. Sa apropiat și a strigat:
Cine e acolo?
Tăcere. Din nou un gemet, apoi o voce slabă, feminină:
Sunt eu Maria Popa
Trăgând cu toate puterile marginea covorului, Ana a scos în cele din urmă femeia. Aceasta a căzut și sa lovit, gemând încet.
Stai, te ajut! a strigat Ana, alergând spre ea.
Când covorul a fost desfășurat pe pământ, în faţa Anei a apărut o femeie mică, subțire, îmbrăcată decent, cu o vânătaie la tâmplă. Confuză, a rostit:
Unde ma adus? La groapa de gunoi? Așa?
Fără să spună altceva, Ana a ajutat-o să se ridice și a condus-o încet spre coliba ei. Sa așezat pe un scaun, Ana a mers săși schimbe hainele, iar femeia, realizând că a fost salvată, a început să plângă în șoaptă.
Sunt în viață El voia să mă îngroape sub acel covor și a distrus și covorul lui
Ana a pus la foc ibricul, a luat plante din cămară, a preparat un ceai cald și il a pus în față.
Mă numesc Ilinca Vasile, sa prezentat femeia. Fostă profesoară de limba și literatura română.
Ești femeie? a întrebat Ilinca, surprinsă de coafura scurtă și de hainele bărbătești ale Anei.
Da, dar așa sa întâmplat Am venit în capital să lucrez de bonă. La gară am fost tâlhuită. Misau furat totul: geanta, banii, actele
De ce nu te-ai dus la poliție? a întrebat Maria, cu glas hotărât.
Am mers. Miau spus să recuperez totul prin ambasadă, dar asta costă bani: taxă consulară, acte Nu am nimic. E imposibil.
Maria a privit cu atenție pe Ana. În ochii ei, prin lacrimi, sa aprins o urmă de milă.
Chiar nu există ajutor? a întrebat. Nu știu de astfel de servicii. Ana a oftat: Spune-mi, cum ai ajuns în acel covor?
La întrebare, Maria a început să plângă din nou:
Așa este viața Ah, cum am ajuns aici
Ana a murmurat:
De ce am întrebat
Maria și-a șters lacrimile, sa ridicat puțin și ia aruncat Anei o privire de dezgust și furie:
De ce să te ajut eu? Ştii cine sunt? Când ies de aici, o să fac un scandal pe care nu-l va uita niciodată! Şi tu, gândeștete la tine. Cum poţi trăi aşa?
Ana a coborât privirea, simțind vinovăție pentru viața ei, pentru haina sa prăfuită, pentru acea colibă care acum părea un palat în comparație cu ce ascundea covorul.
Maria a terminat ceaiul, a respirat adânc și, parcă vorbind spre un nevăzut, a spus:
E în regulă Voi reuşi săte găsesc A ridicat puşcul la cer, ca şi cum agresorul ar fi fost deja lângă ea.
În afara colibei, zorii se iviseră. Primele raze de soare străluceau prin ferestre, luminând praful plutitor.
Ilinca, locuieşti aici de mult timp? Ştii drumul spre drumurile principale? a întrebat Maria, ridicânduse încet din scaun.
Desigur, a răspuns Ana. Îţi conduc eu? a comandat femeia, nu a întrebat.
Ana a ieșit din colibă și sa înfășurat în haina subțire de lână. Ia o geacă, ia sugerat, dar Maria a ciupit nasul: Nu mă voi îngheța. Doar du-mă la drum, asta e tot ce vreau.
Drumul nu e departe, a replicat Ana, mergând alături. Dar cum vei merge cu acea lovitură?
Dacă vrei să trăieşti, înveţi să te descurci, fetiţă. Hai înainte, nu mă ţineţi pe loc, a spus bătrâna, sprijininduse de braţul Anei.
Pe drum, Maria tot mormăia:
Ce au făcut aici? Au tăiat pădurea şi au abandonato. Fără puieţi, fără reîmpădurire. Au consumat totul și au plecat! E dezgustător!
Au ajuns repede la drum. Maria sa oprit, a făcut un semn scurt de mulţumire şi a lăsat mâna Anei:
Destul, Simona. De acum e pe cont propriu. Eu îţi voi fi de ajutor.
Ana sa întors în colibă, gândinduse:
Femeie ciudată. Merge ca o regină, vocea-i tare și sigură. Poate a fost o femeie de afaceri sau o şefă. Oricum, nu contează. Dacă mă ajută, îţi voi datora viaţa.
În casă, a aprins soba, a făcut ceai, a luat făină din cămară și a copt lipii. A adăugat apă clocotită în aluatul granulat, la sărat, la întins cu o sticlă și a început săle prăjească pe o tavă veche.
Asta o să fie gustoasă, sa gândit, privind cum se rumenesc pâinile.
Pe când lipiile erau gata, ușa colibei sa deschis brusc. Maria Popa a intrat, tremurând de frig, faţa-i palidă, mâinile-i strânse de durere.
Ana, ajutămă.
Ilinca a prins braţul femeii, a aşezato pe bancă, a lăsato să se întindă și a auzit un murmur:
Ooo, doare, doare Nu pot să mor de foame, nu pot să stau în frig! Şi acei şoferi! Nici unul nu sa oprit, în afară de unul. Iam spus: Du-mă la Chișinău! şi el a răspuns: Cum vei plăti? Bunică, înţelegi?! Cine sunt eu, o nimică?!
Maria a suspinat, iar Ana ia oferit jumătate de lipie caldă.
E din produse expirate? a întrebat.
Nu, doar aruncate. Uneori găsesc insecte în făină le cerneţi şi turnaţi apă clocotită peste ele. Ieşeşte aproape ca de casă. Şi e şi bun.
Mă surprinzi! a răspuns Maria, tăcând să digere. Nam mai văzut aşa ceva de o sută de ani şi nu vreau să mai văd.
Ai aproape nouăzeci de ani, nu? a întrebat Ana.
Cam da. Şi ce? Nu poţi ajunge în oraș de aici. Şi acasă nu am acasă. Doar acel nenorocit care ma aruncat ca pe un sac de nisip.
Nu mergi pe jos, nu? a observat Ana. Ar fi prea greu pentru tine.
În acel moment a observat un SUV familiar în faţa ferestrei. Sa oprit lângă groapă, parcă căuta ceva. Ana a înţeles imediat: era acelaşi bărbat care adusese covorul.
Mătușă Măria, tăcută! a șoptit. Se întoarce!
Maria a ridicat o sprânceană, dar Ana ia strâns mâna și a așezato pe podea, ținândo pe genunchi:
Fii liniștită! Sar putea săne audă.
Maria a stat nemișcată, în timp ce bărbatul se plimba printre gunoaie, apoi sa îndreptat spre colibă. Ana a pus degetul pe buze, a coborât-o pe Maria în subsol, a închis ușa cu placaj și a aşteptat.
Un bătăi la ușă a făcut un bărbat înalt, bine îmbrăcat, dar cu o privire de superioritate.
Bună ziua, a început el, aruncând o privire disprețuitoare spre Ana. Trăiţi aici?
Așa ceva, a răspuns ea, încercând să pară calmă.
Şi noaptea? a continuat. Aţi observat ceva ciudat? Găsit ceva neobișnuit?
Ana a pus o faţă inocentă:
Ce aţi pierdut? a întrebat, ca şi cum nu ştia nimic.
Bărbatul sa scărpinat la cap:
Pierde poţi spune așa
Aşadar ai petrecut noaptea aici?
Da, aşa ziceam.
Şi nu ai observat nimic ciudat aseară?
Nu, a răspuns Ana, încercând să nu lase tremurul să il trădeze vocea. Doar că câinii nu latră ca de obicei. În rest, totul liniștit.
Bărbatul a privit-o adânc, ca şi cum ar fi căutat adevărul în ochii ei, apoi a pleAna a închis ușa, privind cum soarele răsare, știind că, indiferent de furtunile vieții, curajul și bunătatea vor lumina mereu drumul.
