M-aș apropia de Ciobănița. Ea mă privea cu ochi obosiți, parcă resemnați, și-și întorcea capul. De mult nu mai spera. Prea bine știa cum sunt oamenii…
Pe strada aceea, lumea le poreclise simplu haita de câini. Dar vecinul meu, domnul Andrei, mereu îi corecta: Nu e o gașcă de răufăcători. Sunt cinci câini care se țin împreună ca să supraviețuiască.
Șefa lor era Ciobănița bătrână sigur, cândva fusese de casă. Probabil o lăsaseră fostii stăpâni în urmă, plecând fără să se uite. Ea îi ținea pe ceilalți aproape, îi păzea, îi îndruma, îi aduna într-o familie mică de stradă.
Domnul Andrei le aducea de mâncare zilnic. Dimineața, când mergea la serviciu, și seara, când se întorcea acasă. De fiecare dată, cum apărea, cele cinci cozi unele buclate, altele întinse începeau să zburde ca niște elice. Bucuria din ochii lor era atât de mare că-ți venea să plângi. Săreau, se împingeau cu nasurile umede în palme, lingeau mâinile. În privirile lor găseai recunoștință, încredere, speranță.
La ce mai poate spera un câine care a fost aruncat pe stradă să moară? Și totuși, ei încă sperau. Credeau. Iubeau. De aceea, domnul Andrei niciodată nu venea la ei cu mâinile goale știa că îl așteptau. Și mereu îl așteptau.
Dimineața aceea, însă, numai patru au venit alergând la el. Scheunau și priveau îngrijorați spre capătul străzii. Andrei a înțeles imediat: s-a întâmplat ceva rău.
Cu un oftat adânc, a sunat la serviciu și le-a spus că va întârzia.
La marginea străzii lungi, într-un cartier la periferia Chișinăului, pe sub niște tufe, Ciobănița bătrână zăcea. Fusese lovită de o mașină. Era un colț periculos, unde șoferii treceau cu viteză. De data asta, nu a avut noroc.
Cele patru cățelușe urlau plafonat, se uitau fix în ochii lui Andrei singurul om în care aveau încredere.
S-a aplecat lângă Ciobăniță. Lacrimile îi curgeau din ochi. L-a privit resemnată și s-a întors. De mult nu mai spera. Cunoașterea oamenilor îi adusese doar dezamăgiri. Singura ei grijă era: ce se va întâmpla cu cele patru, pentru care se simțea responsabilă?
Așa deci… Te doare? a întrebat cu glas stins Andrei, scoțând telefonul.
A aranjat să i se ofere o zi liberă, a adus mașina și a pus cu grijă câinele pe banchetă. Celelalte cățelușe săreau lângă el, se frecau de mâini, de parcă voiau să-i mulțumească.
La cabinetul veterinar, medicul a examinat-o și a oftat:
Cel mai bine ar fi să o adormim. Are prea multe fracturi. Șansele de supraviețuire sunt mici, tratamentul e scump…
Dar există vreo șansă? a întrerupt Andrei.
Există mereu o șansă, a admis doctorul. Dar va suferi mult. Are rost?
Pentru mine are, a spus Andrei hotărât. Și pentru ea. În plus… o așteaptă patru cățelușe. Cum o să mă uit eu în ochii lor?
Veterinarul i-a aruncat o privire lungă și a dat din cap:
Atunci începem.
După o săptămână, Andrei a luat Ciobănița acasă de la clinica din Chișinău. Tot timpul ăsta, cele patru au stat lipite de curtea lui. Strigătul lor de bucurie când s-au reîntâlnit era atât de zgomotos că până și Ciobănița rănită s-a animat și a încercat să le lingă pe prietenele ei.
A purtat-o în casă, apoi a ieșit la ele și le-a ținut un speech. Că rămânerea la casă înseamnă responsabilitate, că e nevoie de reguli, că nu-s permise toate prostiile pe care le făceau pe stradă.
Cățeii îl ascultau serios. La un moment dat, Andrei s-a oprit, i-a privit și a zâmbit larg:
Ei, ce mai așteptați? Intrați!
Și a deschis poarta.
Ciobănița și-a revenit surprinzător de repede. Mereu încerca să se ridice, să meargă la celelalte, iar Andrei avea grijă să nu se forțeze. Când oasele i s-au sudat și a început să se miște sigură pe picioare, i-a pus la gât un zgardă specială aurită, cu un clopoțel mic.
Acum, Andrei pleca la serviciu mai devreme. Mergea pe strada aceea lungă, pustie, cu cinci câini la lesă: patru mici, amuzanți, cu cozi buclate și una mare, bătrână, cu zgarda aurită și clopoțel.
Și să-i fi văzut cum se uitau împrejur. Acum aveau casă. Iar ea avea zgarda. Ciobănița mergea cu capul sus, mândră.
Nu poți înțelege, dacă n-ai avut niciodată o zgardă cu clopoțel. Orice câine știe: așa pășește cel care e respectat.
Așa merg ei un om care nu a trecut nepăsător și cinci câini care n-au uitat să spere și să iubească, chiar după ce au trăit trădarea.
Merg și se bucură. De ce, nu știu exact. Poate de faptul că se au unii pe alții. Poate de ziua însorită. Sau poate pentru că încă mai există dragoste.
Și dacă te uiți în ochii lor, simți că, cât timp există priviri ca ale lor nu e totul pierdut…
