M-am aplecat către Ciobăneasa. Ochii ei, plini de resemnare, s-au îndreptat spre mine doar o clipă, apoi s-a întors cu spatele. Speranța nu mai trăia în sufletul ei de multă vreme. Prea bine știa ea ce pot oamenii…
Pe stradă îi spuneau simplu haita de câini. Dar eu, cel din blocul din cartierul nostru, mereu îi corectam pe vecini: Nu sunt o haită. Sunt cinci câini care stau împreună ca să supraviețuiască.
Vechiul lor lider era Ciobăneasa, clar fostă animal de casă, probabil abandonată când familia ei s-a mutat, fără măcar să se uite în urmă. Ea îi ținea pe ceilalți lângă ea, îi păzea, îi ghida, nu îi lăsa să se piardă o familie mică și săracă, dar unită.
În fiecare zi le dădeam de mâncare. Dimineața, când plecam la muncă, și seara, când veneam acasă. De fiecare dată când apăream, cinci cozi, unele curbate ca o gogoasă, altele lăsate în jos, se agitau nebunește, ca niște elice bucurosi. Bătea soarele în ochii lor și mă încerca la inimă sareau, miroseau palmele mele cu nasurile umede, îmi lingeau mâinile. În privirile lor găseai recunoștință, încredere, speranță.
Ce poate spera un câine abandonat să moară pe străzi? Totuși, ei sperau. Credeau. Iubeau. De aceea, nu veneam niciodată la ei cu mâinile goale știau că îi aștept. Și mereu mă găseau.
În dimineața aceea doar patru au venit la picioarele mele. Scheunau, priveau neliniștiți la capătul străzii lungi. Mi-am dat seama imediat a avut loc ceva rău.
Cu un oftat greu, am sunat la muncă și am anunțat că întârzii.
La marginea cartierului, pe o stradă mărginașă din Chișinău, sub niște tufișuri, zăcea Ciobăneasa. Fusese lovită de o mașină. Era un colț unde șoferii rareori încetineau. De data asta, norocul nu a fost de partea ei.
Cei patru câini lătrați jalnic, căutând privirea mea eram singurul om în care aveau încredere.
M-am aplecat lângă ea. Din ochii Ciobănesei curgeau lacrimi. Mi-a aruncat o privire resemnată, apoi s-a întors. Speranță nu mai avea. Știa totul despre oameni. Nu se gândea la ea, ci la cei patru pe care îi proteja.
Așa deci… Te doare? am întrebat încet și am scos telefonul din buzunar.
Mi-am aranjat o zi liberă și am adus mașina, ridicând cu grijă Ciobăneasa pe bancheta din spate. Celelalte patru îi sareau în jur, se frecau de mâna mea, de parcă îmi mulțumeau.
La cabinetul veterinar, medicul a examinat-o și a ofteat lung:
Cel mai bine ar fi eutanasiată… Prea multe fracturi. Șanse mici să supraviețuiască, tratamentul costă mult, peste două mii de lei…
Există vreo șansă? l-am întrerupt.
Există mereu o șansă, a admis doctorul. Dar va suferi. Oare se merită?
Pentru mine se merită. Pentru ea, contează. Și încă… o așteaptă patru câini. Cum să mă uit apoi în ochii lor?
Veterinarul m-a privit atent și a dat din cap:
Atunci începem.
O săptămână mai târziu, m-am întors să o iau de la clinică. Tot acest timp, cei patru nu s-au îndepărtat de blocul meu. Bucuria lor când m-au văzut cu Ciobăneasa era zgomotoasă și atât de sinceră, încât și ea a prins energie și a încercat să-și lingă prietenii.
Am dus-o în casă, apoi am ieșit la ceilalți și le-am ținut un mic discurs: că o casă este responsabilitate, că nu vor mai trăi ca pe stradă.
Câinii s-au așezat și m-au ascultat atent. M-am oprit, i-am privit și am zâmbit:
Ei, ce mai așteptați? Intrați.
Am deschis poarta mare.
Ciobăneasa s-a refăcut neașteptat de repede. Tot încerca să-și vadă prietenii, dar am supravegheat-o să nu-și forțeze oasele. Când a putut să se ridice sigură pe picioare, i-am pus la gât un colier special aurit, cu un clopoțel mic.
Acum, plec la muncă mai devreme. Merg pe strada lungă și pustie, ținând de lesă cinci câini: patru mici, haioși, cu cozi de covrig, și una mare, bătrână, cu colierul auriu și clopoțel.
Să-i vezi cum privesc în jur! Au o casă. Ea are colier. Iar Ciobăneasa merge cu capul sus, mândră.
Nu poți înțelege că n-ai avut niciodată un colier cu clopoțel. Orice câine știe: așa merge cel respectat.
Așa mergem și noi omul care nu a trecut nepăsător și cinci câini care încă știu să spere și să iubească, după ce au văzut trădarea omului.
Mergem și ne bucurăm. De ce? Nu știu. Poate unul de altul. Poate de o zi însorită. Poate de faptul că, totuși, există iubire.
Și când privești în ochii lor, înțelegi: cât timp există priviri ca astea încă nu e pierdut totul.
