El s-a aplecat spre ciobăneasa bătrână. Ea l-a privit cu ochi triști, resemnați, și s-a întors cu spatele. Demult nu mai spera la oameni. Îi cunoștea prea bine
Pe uliță, lumea îi zicea doar haita de câini. Dar bărbatul care locuia într-unul din blocurile din cartier îi corecta mereu: Nu-i nici o bandă. Sunt cinci câini care țin unii la alții, să se ajute, să supraviețuiască.
Cea mai importantă dintre ei era ciobăneasa asta bătrână se vedea că avusese cândva o casă. Probabil a fost abandonată de foștii stăpâni, plecați din Chișinău, fără să-și mai aducă aminte de ea. Ea ținea haita unită, îi proteja, îi femeia, îi învăța să nu se piardă de mici pe drumurile orașului.
Bărbatul venea zilnic cu mâncare pentru ei. Dimineața înainte de serviciu, seara când se întorcea acasă. De fiecare dată, când apărea, cele cinci cozi, unele încârligate, altele lăsate jos, se învârteau nebunește, ca niște moriști. În ochii lor apărea atâta bucurie, încât inima ți se strângea. Săreau, băgau botul umed în palmă, lingeau mâinile. În acele priviri era totul recunoștință, încredere, speranță.
La ce poate spera o cățelușă abandonată o dată la voia sorții? Și totuși, sperau. Credeau. Iubeau. Tocmai de aceea, el nu venea niciodată cu mâinile goale știa că îl așteaptă. Și niciodată nu rămâneau dezamăgiți.
Dar în dimineața aceea, numai patru cățele i-au ieșit în cale. Scheunau, priveau neliniștite spre capătul străzii. Omul a înțeles pe loc e necaz.
Oftând greu, a sunat la serviciu să anunțe că va întârzia.
La marginea lungii străzi, într-un cartier dormitor de la periferia unui oraș mare, sub niște tufe, bătrâna ciobănească zăcea. Lovită de o mașină. Aici era o curbă, iar șoferii se grăbeau mereu, fără să încetinească. De data asta, n-a avut noroc.
Patru cățele plângeau și îi priveau lacrimile din ochi el era singurul om căruia îi dădeau crezare.
S-a aplecat spre ciobăneasa rănită. Ochii îi erau plini de lacrimi. L-a privit trist și s-a întors. Nu mai avea speranță. Oamenii îi cunoștea prea bine. Singurul ei gând era ce avea să se întâmple cu cele patru de care-a avut grijă atâția ani.
Te doare? a întrebat el încet, scoțând iar telefonul din buzunar.
Punând totul la cale, și-a aranjat un liber de la serviciu, și-a adus mașina până aproape și a ridicat cu grijă ciobăneasa pe bancheta din spate. Ceilalți patru tremurau în jur, frecându-se de mâinile lui, de parcă ar fi vrut să-i mulțumească.
La clinica veterinară, medicul a examinat-o și a oftat:
Cei mai bine ar fi s-o adormim. Are multiple fracturi, șansele sunt mici, tratamentul costă scump
Dar totuși, șanse există? l-a întrerupt bărbatul.
Șanse sunt mereu a recunoscut medicul. Dar o va durea. Oare merită?
Pentru mine, da. Și pentru ea. Mai ales pentru celelalte patru suflete o așteaptă. Cum să mă uit lor în ochi, dacă o las să moară?
Medicul l-a privit lung, apoi a dat din cap:
Atunci să începem.
După o săptămână, bărbatul și-a luat ciobăneasa acasă. Celelalte patru nu se mișcaseră de la poartă tot acest timp. Când și-au văzut mama vie, freamătul bucuriei lor era atât de mare încât și suferinda a prins puteri, încercând să-și lingă prietenele.
A luat-o în brațe și a dus-o înăuntru, apoi s-a întors în curte. Le-a ținut câinilor o adevărată predică: despre ce înseamnă casa, responsabilitatea; că de-acum nu se mai poate ca pe stradă.
Cățelele stăteau și îl ascultau curioase, cu ochii țintiți la el. Deodată bărbatul s-a oprit, a privit la ele și a zâmbit:
Ei, ce mai așteptați? Intrați!
Și a dat larg porțile.
Ciobăneasa s-a pus pe picioare uimitor de repede. Mereu încerca să ajungă la prietenele sale, iar el veghea cu strictețe să nu o obosească peste măsură. Când oasele i s-au legat și putea merge sigură, i-a pus la gât un zgardă aurie, cu un clopoțel mic.
Acum, omul pleacă dimineața, mai devreme, pe aceeași stradă lungă și goală, ducând în lesă cinci câini: patru mici, neunți, cu cozi-încârligate, și o ciobănească bătrână cu zgardă de aur și clopoțel.
Dacă i-ai vedea ochii! Acum au casă. Iar ea zgardă. Ciobăneasa merge mândră, cu capul sus.
N-ai cum să înțelegi, dacă n-ai purtat vreodată o zgardă cu clopoțel la gât. Orice câine știe: așa merge un suflet respectat.
Așa merg: omul care nu a trecut pe lângă suferință, și cinci câini care nu s-au dezvățat niciodată să creadă în dragoste, în ciuda trădării omului.
Și merg, și se bucură. De ce nu știm. Poate unul de altul. Poate de ziua cu soare. Sau poate de faptul că, în lumea asta, încă mai există iubire.
Și privind în ochii lor, înțelegi: cât timp există astfel de priviri, nu e totul pierdut.
