El s-a aplecat spre ciobănița. Ea l-a privit cu ochii resemnați și s-a întors. De multă vreme nu mai spera nimic. Prea bine știa totul despre oameni…
Pe la noi pe stradă, lumea le zicea simplu haita de câini. Dar Barbu, omul care locuia în unul din blocurile cartierului, mereu îi corecta pe toți: Nu-i nicio bandă. Sunt cinci câini care se țin laolaltă ca să supraviețuiască.
Șefa haitei era bătrâna ciobăniță se vedea că odinioară fusese câine de casă. Foarte probabil, stăpânii au plecat la București sau poate chiar în Italia, și-au făcut bagajele și nici nu s-au uitat în urmă. Ea îi ținea adunați, îi păzea, îi conducea, nu lăsa să se destrame micul grup familial de pe stradă.
Barbu îi hrănea zilnic. Dimineața, în drum spre serviciu, seara când se întorcea acasă. De fiecare dată, cum zărea colțul blocului, cinci cozi unele ca gogoșile, altele plecate în jos începeau să se învârtă ca niște ventilatoare, de parcă cineva le dăduse drumul. În ochii lor era o bucurie atât de sinceră, încât Barbu simțea de fiecare dată că îi saltă inima. Săreau, își vârâau nasurile ude în palme, îi lingeau mâinile. Din acele priviri răzbătea totul recunoștință, încredere, speranță.
Ce speranță poate să aibă un câine lăsat pe drum să moară? Și totuși, ei sperau. Credeau. Iubeau. De aceea Barbu nu ieșea niciodată la ei cu mâna goală îi așteptau. Și mereu îl așteptau.
Dar dimineața aceea, la picioarele lui, au venit numai patru. Se smiorcăiau, priveau cu teamă spre capătul străzii. Barbu a înțeles dintr-o dată necaz.
A oftat greu și a sunat la birou, anunțând că va întârzia.
La marginea străzii lungi, tocmai în cartierul de blocuri din Chișinău sub niște tufănele zăcea ciobănița bătrână. Fusese lovită de mașină. Era un viraj acolo, iar șoferii pe cât de rarefiată era circulația prindeau viteză ca-n Formula 1. De data asta ghinion.
Cele patru cățele se tânguiau, se uitau în ochii lui Barbu. El era singurul om în care mai aveau încredere.
S-a aplecat către ciobăniță. Din ochii ei curgeau lacrimi. L-a privit cu resemnare și s-a întors. Speranța i-o răpise viața demult; oamenii îi dăduseră lecții grele. Singura grijă era pentru cele patru, pe care le protejase.
Ei… doare? a întrebat Barbu, cu voce mică, scoțând telefonul.
După ce a rezolvat cu șeful pentru ziua liberă, a adus mașina și a ridicat cu grijă ciobănița pe bancheta din spate. Celelalte patrupede dădeau din coadă, se frecau de mâna lui, ca și cum îi mulțumeau.
La cabinetul veterinar medicul a examinat ciobănița și a oftat:
Mai bine să o eutanasiem. Are prea multe fracturi. Șansele de supraviețuire sunt mici, tratamentul costă mii de lei…
Dar există vreo șansă? l-a întrerupt Barbu.
Șansa există mereu a recunoscut medicul. Dar va suferi mult. Merită?
Pentru mine, da. Și pentru ea. Și mai ales… patru câini o așteaptă. Cum să le mai privesc în ochi după?
Veterinarul s-a uitat lung la el și a dat din cap:
Atunci să încercăm.
După o săptămână, Barbu a luat ciobănița din clinică. Tot acest timp, celelalte patru câinițe nu plecaseră de la ușa lui. Când s-au reunit, bucuria lor a fost așa zgomotoasă, încât până și ciobănița rănită a prins viață și a încercat să le lingă pe prietene.
Barbu a pus-o pe brațe și a dus-o în apartamentul lui, apoi a ieșit la celelalte și le-a ținut o mică prelegere, cu accente serioase: că o casă e o responsabilitate, că nu mai pot face tot felul de năzdrăvănii pe lângă blocuri.
Câinii ședeau cuminți și ascultau. Barbu s-a oprit, i-a privit și a zâmbit:
Ei? Ce mai așteptăm? Intrați.
Și a deschis poarta.
Ciobănița s-a recuperat surprinzător de repede. Mereu voia să se ridice și să-și vadă amicele, iar Barbu era pe fază, nu o lăsa să se extenueze. Când oasele s-au sudat și a putut să se țină zdravăn pe picioare, Barbu îi pusese la gât un zgardă specială aurită, cu un clopoțel mic.
Acum Barbu pleacă la muncă mai devreme. Traversează strada lungă și pustie din cartierul Telecentru, cu cinci câini la lesă: patru mici, năstrușnici, cu cozi în formă de covrig, și ciobănița bătrână, cu zgarda ei aurită și clopoțel.
Și dacă i-ai vedea cum privesc în jur! Acum au casă. Iar ea, ciobănița, are zgardă. Merge cu capul sus, mândră și demnă.
N-o să înțelegi, probabil n-ai avut niciodată o zgardă cu clopoțel. Dar orice câine știe: așa merge doar cel care e respectat.
Și așa umblă și ei un om care n-a trecut nepăsător pe lângă, și cinci câini care n-au uitat să spere și să iubească, chiar după ce au trăit trădarea omenească.
Merg și se bucură. De ce? Habar n-am. Poate unul de celălalt. Poate de soarele care încă nu s-a oprit să lumineze. Sau poate de faptul că dragostea încă nu s-a stins cu totul.
Și când le privești ochii, realizezi: cât timp există ochi ca ai lor lumea mai are o șansă.
