Jurnal personal, 5 mai, Chișinău
Astăzi nu pot să nu mă gândesc la felul cum aparențele ne fac uneori orbi la esența unui om. Toată lumea vorbește de mărci, genți scumpe și eleganță, dar uităm ce înseamnă cu adevărat să ai demnitate. Mi-a revenit în minte o întâmplare ce s-a petrecut la un bal de caritate sofisticat, organizat într-unul din cele mai luxoase hoteluri din inima Chișinăului.
Sala de cristal strălucea sub lumina policandrelor, iar invitații îmbrăcați în rochii și costume de designer sorbeau vin moldovenesc vechi și schimbau glume despre lumea bună. Ramona purta o rochie aurie care întorcea priviri, iar alături de ea, Vlad râdea zgomotos, făcând observații tăioase despre ceilalți.
Dar seninătatea serii s-a spulberat când o fată tânără, Ana-Maria, a pășit în ușă. Avea pe ea un palton bej, vizibil purtat, și pantofi comozi fără toc, departe de etichetele cu care eram toți obișnuiți. Ramona a făcut un pas în față, cu privirea fixată pe încălțămintea Anei-Maria și i-a tăiat calea cu un zâmbet batjocoritor. Vlad, aplecat spre Ramona, a șoptit destul de tare încât să aud:
Oare damele de serviciu nu știu unde-i intrarea din spate?
Ramona a pufnit ironic:
Draga mea, mâncarea gratuită se găsește la trei străzi distanță. Strici toată imaginea petrecerii mele.
Ana-Maria însă nu s-a clintit nicio clipă, ținându-i privirea Ramonei, calmă și dreaptă, emanând o liniște de o mie de ori mai valoroasă decât bijuteriile din jur.
Nici bine nu s-au scurs câteva secunde că a apărut în grabă domnul Ceban, directorul fundației, într-un costum croit impecabil. Nici măcar nu le-a acordat vreo privire Ramonei și lui Vlad, care deja își ajustau zâmbetul fals de întâmpinare. S-a oprit drept în fața Anei-Maria și s-a aplecat respectuos, spunând:
Doamnă Drăgălina! Ne iertați, charterul din București a sosit mai devreme. Contractul pentru preluarea holdingului e gata de semnătură.
Privirea Ramonei s-a schimbat complet. Maxilarul i-a încremenit. Degetele i-au slăbit și paharul cu vin roșu s-a prăbușit, spărgându-se zgomotos pe marmură.
Ana-Maria a acceptat stiloul oferit de asistentă și, fără să-și scoată paltonul vechi, a semnat cu gesturi sigure documentele.
Apoi s-a întors spre Ramona, cu voce scăzută, dar rece:
Apropo, Ramona, petrecerea asta nu-ți mai aparține. Tocmai am cumpărat această clădire și compania soțului tău. În planurile mele, estetica ta nu mai are loc. Vă rog, domnilor din pază, conduceți acești invitați afară.
Vlad și Ramona au rămas fără cuvinte, în timp ce agenții de securitate îi rugau politicos, dar ferm, să părăsească sala.
Mi-a rămas gândul la cât de ușor uităm haina nu-l face pe om. Sub un palton vechi se poate ascunde cineva care mâine poate decide soarta ta.
Oare ați întâlnit și voi asemenea aroganță? Ați fost vreodată judecați după aparențe? Sunt curioasă să citesc poveștile voastre.
