Jurnal personal, 7 martie
Astăzi am avut parte de o lecție pe care nu o voi uita prea curând. Mereu am știut că oamenii judecă prea repede după haine, statut sau simpla postură pe care o afișezi. Dar azi, într-un birou plin cu directori la Chișinău, povestea a luat o întorsătură neașteptată.
Sala de ședințe a unei companii IT de renume strălucea de curățenie. Eu, Mariana, purtam uniforma mea modestă de culoare albastră, cu mănușile din latex deja uzate. Mă ocupam de geamul despărțitor, iar dincolo de sticla perfect transparentă, îi vedeam pe domnii Andrei și Radu discutând cifre și trenduri pe un ecran cât peretele. Se vedea pe ochii lor că își frecau mâinile de bucurie la gândul sumelor uriașe ce aveau să le intre în conturi. Numai că euroii de pe ecran nu aveau să salveze ce urmează să facă.
Am auzit clar atunci când Andrei, aranjându-și cravata scumpă, a rostit cu glas tare, privindu-mă fix prin sticlă:
Nu-ți face griji de scurgeri de date. Personalul de aici abia a absolvit liceul. Ei n-au habar ce înseamnă aceste cifre, a zis el, fără nicio reținere.
Radu a râs și el, făcând un gest cu mâna, ca să arate că nu are niciun respect pentru mine.
Am simțit cum ceva mocnește în mine. Am avut răbdare până acum, chiar dacă șocurile vieții m-au forțat să las pentru o vreme diploma mea în matematică aplicată și să dau cu mopul. Dar astăzi n-am mai putut să tac. Am inspirat adânc, am lăsat cârpa deoparte și am intrat, hotărâtă, în biroul lor. M-am apropiat de tabla pe care era schițată o formulă pe care nu au înțeles-o nici pe jumătate.
S-a lăsat o liniște ciudată când le-am întâlnit privirile. Am luat markerul roșu și, fixându-l pe Andrei, am încercuit variabila cheie, spunând calm:
Dacă lăsați marja la cinci procente, până vineri firma voastră va intra în faliment. Încercați măcar șapte virgulă două, am spus, simțind privirile lor șocate.
Nu cred că au respirat vreo câteva secunde. Fața lui Andrei a trecut de la roz sănătos la alb de păianjen. Când a făcut ochii mari mai întâi la mine, apoi la cifre, a înțeles că n-a fost doar o glumă. A greșit fundamental.
Am pus markerul pe masă, iar sunetul sec al plasticului pe lemn a umplut liniștea apăsătoare.
O zi bună vă doresc, domnilor. Sper că măcar liceul l-ați terminat, le-am spus fără să ridic tonul, deși în suflet tremuram.
Și am ieșit calmă, lăsând ușa larg deschisă și aerul greu de rușine în urma mea. Probabil că nu s-au simțit geniile afacerilor de minutele acelea.
La o oră după incident, Andrei m-a căutat peste tot, dornic să mă convingă să accept postul de analist principal. Târziu însă pe biroul rece al recepției, lăsasem cererea de demisie.
Și poate că e bine astfel. Unii oameni trebuie să învețe lecția modestiei și să nu uite că sub uniforma unei femei de serviciu poate sta o minte mult mai ageră decât s-ar aștepta. Rămâne o întrebare: tu ce ai fi făcut în locul Marianei?
