– Ce-i bătrânica asta, mă? Am doar cincizeci cu coada de ani. Ce-aș să fiu eu de bătrână? mormăia ea, așezând pe masă un bol de ciorbă și un coș cu pâine.
– Bătrânică, pune ceva pe masă. Îmi vine să mănânc de parcă aș mânca tot orașul exclamă din prag Mihai, agățând de cârlig o șapcă prăfuită.
Ana, cu o voce picălită, răspunse:
– Ce-i bătrânica asta, mă? Am doar cincizeci cu coada. Ceaș să fiu eu de bătrână? mormăia ea, așezând pe masă ciorba și coșul cu pâine.
Mihai își spălă mâinile și, trecând pe lângă ea, îi dădu ușor din spate.
– Tu cine ești? Ai o nepoțică de două ani, deci ești bunică. Eu sunt bunic și sunt mândru de asta glumi el, sorbind din ciorbă fierbinte.
– Nu te da pe la urma, dar numește-mă așa acasă, nu în fața lumii. Ieri la magazin ți-au strigat bătrânică, unde stau cizmele tale?, a repezit ea. Știi cum a fost ciudat? Toată lumea a chicotit pe lângă noi.
Mihai oftă:
– Nu a fost de tine, a fost de Mihăilescu, care a lăsat o cratiță pe geam și a plătit ultimele lei. Cum striga, eu credeam că o să se așeze pe genunchi și să înceapă să adune de pe podea.
Ana, cu un ton iros, întrebă:
– Așa că i-ai luat lui altă chestie?
Mihai, luând o lingură, ridică umerii.
– Păcat că a înnebunit.
Ana nu se mai ținu:
– De aceea banii tăi nu rămân pe loc. Proflăcție.
După ce Mihai termină de mâncat și Ana începe să strângă masa, spune ezitantă:
– Mihăi, știi povestea. Anton vine și pare că nu e singur.
Pe urmă, stăpânul i se strică din senin morala.
– Și de ce ar avea el nevoie să fie aici? Ce a zis el? Plecaţi, nu sunt pentru mine. A aruncat pe Nădălina lângă primărie și a plecat. Povestea e că a întâlnit pe prietenul lui înainte de nuntă. Bietul a plâns și a zis că a intrat doar pentru casetă. Și că e un firpir fără de cine să-l indice. Cel mai probabil a găsit o fiarețică de la oraș, să-l ajute. Sună-l, scrie-i, fă ce vrei, dar să nu-mi apară în față niciodată, spuse Mihai cu furie.
Ana, rușinată, plecă capul.
– Îmi pare rău, dar ei vor fi aici chiar în seară…
Mihai închide ușa cu un zgomot și adaugă:
– Așa că duceți-vă singuri cu ei.
Ana-l prinde din urmă cu un oftat. Găsește o piatră pe drum. Din cauza Nădălinei totul se rupe. Când Anton anunță că se va căsători cu ea, inima i se înfioară. Nu îi plăcea deloc. Părea smerită și politicoasă, dar era o falsitate pe cât o poți simți. Când Anton pleacă furios, și ea nu plânge mult. Se căsătorește repede cu același prieten. Concluzia: fără foc nu există fum. Așa că, ceva cu adevărat se petrecea.
Ana pune prăjitura la cuptor. Mihăi se pregătește să vină, nu știe unde să meargă. Ea așteaptă în opt ani să-și vadă fiul. Fata îi vine aproape în fiecare săptămână, locuiește nu departe. Anton, mai bătrân, a încărcat tot sufletul cu grija pentru el. Rămâne de văzut cât va dura. Și, desigur, să nu se certe din nou cu tatăl.
Anton sosește când Ana deja nu mai mai aștepta. Totuși, Mihai o încurajează toată seara.
– Privește prin fereastră, s-a rupt geamul, o să trebuiască să cumpărăm altul râde el.
– Antonel, dragul meu, aruncă Ana pe piept cu lacrimi.
– Ce să zic, e ca la tată și nu observă încă o mică fetiță cu rucsac în mână.
– Ia, cine e așa? Cum te numești? se apleacă Ana.
Fetița întinde mâța.
– Eu sunt Cătălina, iar voi?
Ana se ridică, se uită la fiu și se întreabă: cine este ea pentru mine?
Anton pune bagajele lângă ușă și se așază pe scaun.
– Cunoaște-mă, mamă. E Cătălina. Fiica soției mele, Olga.
Ana zâmbește și se aruncă spre fetiță.
– Poți să-mi spui bătrâna Tania. Tu ești nepoata mea.
Cătălina îl privește pe Anton.
– Unchiule Anton, e adevărat? Această titi e bunica mea?
Anton, obosit, dă din cap.
– Da.
Cătălina îl îmbrățișă cu curtoazie.
– Bunico.
În acel moment, Mihai iese din încăpere.
– Nu am înțeles, ce unchiule Anton și cine e nepoata?
Fiul se ridică de pe scaun și îi întinde mâna.
– Salut, tată. Și iartă-mă pentru discuția noastră de ieri. Erau zile când eram tânăr și nu înțelegeam viața.
Mihai, cu un zâmbet, întreabă:
– Și acum ai înțeles?
Anton oftează.
– Complet.
Tatăl îl strânge puternic în brațe.
– Atunci, bine ai venit acasă, fiule și amândoi în ochi le picură lacrimi.
Ana dă o oftă ușurată, iar tensiunea dispare.
După cina târzie, când Cătălina se culcase deja, Anton îi explică totul.
– Când am plecat, eram supărat. Nu știați adevărul și nu am vrut să o las pe Nădălina în apăsare. Am mers la ea în noaptea aceea să-i spun noapte bună, și, prostule, am găsit-o în brațele lui Vasile. Am vrut să îl certe, dar Nădălina m-a oprit și a jurat că îl iubește. Am plecat supărat.
– Dar asta e trecut. Am mers la oraș la prietenul meu Pătru să câștig ceva, până să se termine banii. Am trebuit să găsesc un loc de muncă. Am găsit unul ca paznic într-un magazin. La casă lucra Olga, o tipă slabă, micuță. Odată, un client a început să se certe că nu a primit restul corect. S-a înfuriat, a început să plângă și s-a retras în magazin. Eu eram acolo, băut ceai, și i-am zis:
– Vrei să-l cert?
Ea a zâmbit.
– Dacă toți ar fi așa, nu ar fi încasări în magazin. Aici fiecare se bagă în treburile altora și ne aduc necazuri.
I-am răspuns:
– Trebuie să înveți să nu te plângi.
Și ea mi-a replicat:
– E altceva. Proprietara clădirii ne-a dat o notă de evacuare pe mine și pe fiica ei. Nu știu unde să merg. Între timp, fiica ei are trei ani. Când eu sunt la lucru, vecina, bunica Liza, stă cu ei. Ar vrea să ne ia la ea, dar fiul ei vrea să le ia și să vândă apartamentul. Și salariul meu vine abia săptămâna viitoare.
A scăzut capul și a spus:
– Nu m-am îndrăgostit de ea la prima vedere, nici la a doua. Doar mi-a fost milă. Era clar că o băiată naivă fusese înșelată de un hoț și l-a lăsat pe el să plece. Așa că, după schimb, i-am propus să se mute la mine temporar. Eu închiriam o cameră în cămin. Ea inițial a refuzat, probabil de frică. Dar, la final, nu a rămas să trăiască pe stradă cu copilul și a acceptat.
Așa am început să locuim ca vecini. Ea gătea, spăla. Noi ne-alegăm turele. Eu stau cu Cătălina. Copilul este linistit, nu are prea multe probleme. Probabil a moștenit firea tatălui. Olga nu era deloc așa. La jumătate de an, am ajuns să fim ca o familie adevărată.
Două luni în urmă, Olga s-a îmbolnăvit grav. Am luptat cum am putut, dar acum, cu șase luni în urmă, a plecat. În ultima lună, am adoptat pe Cătălina, ca să nu ajungă în orfelinat. Și ea încă mă cheamă unchi.
Olga, sinceră, mi-a povestit că are un tată biologic, dar că el i-a dat drumul. Am avut o ceartă aprinsă, nu am vorbit o săptămână, până când ea a venit prima la mine și a explicat. A crescut în familie de plasament și nu știa că statul i-a oferit un apartament la 18 ani, apoi a fost evacuată. De atunci a jurat că va spune mereu adevărul.
Pătru mi-a găsit un loc de muncă bun, cu salariu decent. Cătălina nu are unde să meargă. Nu o pot lua cu mine. Ați putea să o supravegheați în timp ce eu lucrez în străinătate? E o șansă să fac bine, a spus el către părinți.
Mihai și Ana s-au privit și au răspuns într-un glas:
– Bineînțeles, o să rămână la noi. Măcar o săptămână să se obișnuiască, ca să nu se sperie pe loc.
Așa au hotărât.
Cătălina s-a obișnuit cu bunicul și bunica. Mergea să hrănească găinile și să ajute pe Ana. Se temea de bunicul Misu, până i-a adus un ursuleț de pluș mare. Când la îmbrățișat, a strigat:
– Bunicu Misu e aici, iar acum și ursulețul Mihai.
Când fiica lui Ana a venit cu nepoata, nu mai era nevoie de o bonă. Se jucau și se plimbau cu căruciorul.
După trei luni, Anton sa întors din străinătate. Cătălina la văzut prima și a strigat:
– Bunicu, bunico, tatal a venit. Uraaa! și la îmbrățișat.
Cei mari au plâns. Cătălina a descoperit în ei familia adevărată
Dă like, lasă un comentariu și spune ce părere ai!
