Ei, ați ajuns, boieri? Vocea aspră a mamei spargea tăcerea amiezii caniculare chiar cum jeepul fiului a apărut lângă poarta cea verde. Parcă văd și acum: era sâmbătă, una care se anunța la fel cu vreo zeci de alte sâmbete din anii aceia.
Soarele ardea sus peste dealurile Codrilor, uscând roua rămasă de dimineață pe frunzele mari de dovlecel.
Autoturismul argintiu al lui Doru ridica praf pe drumul satului, oprindu-se în fața porții înalte, vopsită cândva albastru-cobalt.
Din pragul casei, Eugenia, mama lui, aștepta neclintită, purtând același șorț cu motive de flori mici. Stătea pe loc, cu brațele încrucișate, privirea aspră îi străbătea geamul mașinii.
Ei, ați nimerit, boieri? mereu cu pungile pline, da fără pic de rușine!
Doru a coborât, simțind cum cămașa i se lipește de spinare de la căldură.
După el a venit încet și Ileana, soția sa, strângând la piept un pachet mare pe care scria Tăblița de porc proaspăt!.
Mamă, nu mai începe, oftează Doru și încearcă un zâmbet. Am venit să petrecem weekendul împreună, la aer curat, în familie. Am adus chiar carne de iepure marinată pentru grătar.
Odihnă? Eugenia păși spre ei, pietricelele scârțâind sub papucii vechi. De trei luni numai de odihnă aveți parte pe-acasă la mine! Atunci când nu e fumul de la grătar de nici nu vezi cireșul, e muzica voastră să se vaită cățelul vecinei la poartă. Om după om, mort de treabă p-aci, și eu două zile adun sticle de pe lângă vișin…
Din spatele mașinii apăru și Victor, vechi amic de-al lui Doru, cu o lădiță de băuturi sub braț.:
Sărut mâna, tanti Eugenie! Suntem gata să cucerim bucătăria. Unde găsim cărbunele pentru foc?
Pe loc, flăcăi, i-o tăie stăpâna casei. Azi nu se deschide grătarul! Cine v-a zis că sunt de serviciu să vă primesc?
Doru începu fără cuvinte să descarce portbagajul. Știa starea aceea a mamei furtuna de gradul întâi. De obicei, bombănea vreo jumătate de ceas și-apoi trecea în bucătărie să facă celebrul sos de usturoi pentru carne.
Azi însă era altfel. Între ei plutea ceva dens și greoi.
Mamă, am venit doar să fim împreună, chiar tu spuneai că ți-i dor și te simți singură. încerca și Ileana să dreagă.
Mi-i dor, când văd că toată grădina e numai buruiană și tu, băiete, în trei luni nici măcar robinetul din bucătărie nu l-ai reparat! Eugenia se uită drept la Doru. Ultima dată când ai ținut coasa-n mână, ai uitat? Iar gardul? Jurai pe suflet la Paști că-l vopsești. Vine hramul și e tot scorojit, parcă-i caine lepros!
Din mașină se ivise și Andrei, cu brațul plin de lemne de foc.
Lasă, tanti Eugenie, bem un pahar, mâncăm și-apoi lucrăm!
La voi apoi nu vine niciodată! ridică vocea mama, aproape de țipat. Sunteți ca la pensiune, totul inclus! Eu și menajeră, și chelneriță, și paznic Și ce primesc? Doar dureri de cap și groapa plină de gunoaie.
Doru rămase încremenit cu sacul de cărbuni în mână, nădușind de supărare.
Vă spun scurt aveți o oră. Luați-vă pachetele, prietenii, și grătarul, și mergeți la Chișinău! Acolo aveți balcon: faceți picnicuri pe balconul vostru!
Tu glumești? rămase Doru buimac. Am făcut trei ore pe șosea.
Mai serios de atât nu pot fi. Nu mai vreau să fiu recuzită la petrecerile voastre! Gospodăria asta e casă, nu micărie de cartier.
Victor și Andrei se uitau unul la altul, stânjeniți. Ileana îl privea așteptând o reacție. În aer mirosea a ruptură de familie mai tare decât orice fum de friptură.
Mamă, hai să vorbim ca oamenii, Doru lăsă sacul și se apropie. De ce brusc ne privești ca pe străini?
Eugenia amuți o clipă, buzele îi tremurară, dar se stăpâni.
Pentru că sunt invizibilă pentru voi! Vedeți cireși, masa sub păr și apa rece din fântână, da n-o vedeți pe mama voastră care la șase dimineața cară apă să ude roșiile preferate, roșii pe care le mâncați cu vin de țară, fără să mă-ntrebați măcar dacă mă mai dor oasele. Iar pe lângă glumele voastre până la miezul nopții, tot eu mă duc apoi să iau mustrarea președintelui de tontă.
Ileana simțea cum o arde rușinea pentru discuția de săptămâna trecută, când s-a plâns că-s prea multe muște pe la țară și că e patul vechi de când lumea.
N-am vrut începu Victor, dar Eugenia ridică mâna.
Nu ați vrut să gândiți. Nici măcar atât. Acum eu am gândit pentru toți. Două variante: ori puneți mâna la treabă și până seara grădina arată ca nouă gard, șopron, buruieni la vișin ori vă suiți înapoi la oraș. Și fără să mă sunați cu ce să te ajut, nici nu vă mai apropiați.
Doru se uită la prieteni. Aceștia, plecați cu capul, nu păreau tocmai gata de muncă în căldură de treizeci de grade.
Ei, băieți, mergem ori rămânem la muncă?
Andrei oftă, lăsă lemnele și ridică mânecile.:
Eugenie, ai dreptate. Ca niște prăpădiți ne-am comportat. Zici de vopsea? Eu-s constructor la bază, fac gardul să strălucească mai frumos ca la nea Vasile de peste drum.
Victor încuviință și el:
La robinet mă pricep! Îl repar numaidecât, am trusa cu mine.
Eugenia se uită chiorâș, să-i iscodească dacă spun pe bune.
Vedeți numai să nu bâjbâiți inutil, că nu vă dau cină!
Și uite-așa, s-a pornit o muncă adevărată: Ileana, îmbrăcată în tricoul lui Doru, plivea pământul la căpșuni; Doru cu Andrei frecau scândurile gardului să le pregătească de vopsit; Victor cotrobăia la chiuvetă printre rugăciuni pentru piulițe vechi.
La început nimeni nu zicea nimic, rușinați cumva de toată situația, dar pe măsură ce gardul prindea culoare de nuc și jetul de la robinet nu mai picura, parcă se îndulcea și atmosfera.
Eugenia îi privea din bucătărie cum se trudesc cu drag. Simțind inima care-i fusese plină de necaz de dimineață, cum începe încet să se liniștească. Scoase vechea oală de pe raft și începu să curețe cartofi.
Spre seară, gospodăria arăta altfel: garduri lucioase, iarbă tunsă, șopron scos de la naftalină. Obosiți, cu fruntea transpirată dar împăcați cu ei înșiși, bărbații s-au spălat la fântână cu apă rece.
Ei, meșteri, le-a spus mama de pe pridvor, cu un platou de plăcinte aburinde în mână. Haideți la masă, borșul e gata!
Dar cu carnea ce facem? zâmbi Doru.
Carnea mai așteaptă. Întâi mâncați ce e făcut din suflet, nu doar fript la foc.
La masă, vorbele au fost altele. Nu gălăgie, nu bancuri proaste. Doar căldura casei.
Eugenia istorisise cum făcea odinioară dulceață cu tata lui Doru, cum au plantat toți copacii împreună visând la zile în care toți ai casei se întâlnesc aici vara.
Înțelegeți, copii, le-a spus, dând ceaiul. Gospodăria asta nu e doar o parcelă. E memoria noastră, fiecare copac plantat cu mâinile noastre. Dacă veniți doar pentru carne și băutură, striviți această amintire. Nu-mi trebuie cadouri din capitală, am nevoie să simt că vă pasă de ce-am clădit.
Doru i-a luat mâna. Avea ochii înlăcrimați.
Iartă-ne, mamă. Ne-a furat lumea mare și am uitat esențialul.
Lasă, dragul mamei, zâmbi Eugenia, și deodată părea iar tânără ca pe vremuri. Important e că m-ați ascultat. Iar gardul, să știți, e mai frumos ca-n tot satul!
Au plecat târziu, când stelele sclipeau peste sat. În portbagaj, în loc de pungi goale, duceau mere văratice, roșii și borcane de dulceață de casă. Eugenia a rămas la poartă, făcând cu mâna până ce lumina stopurilor s-a stins pe deal.
Doru, i-a șoptit Ileana pe drum, de mult nu m-am simțit atât de odihnită, deși mă dor toate oasele!
Pentru că n-am venit azi doar să mâncăm, Ileana. Azi am pus umărul la ce-am stricat cu nepăsarea noastră.
De atunci, sâmbăta a prins alt rost: Doru, la ora 8, întreba ce urmează Azi facem podul sau să săpăm la viță?. Prietenii la fel: la țară, la Eugenia, nu e picnic, ci spovedanie cu sapa și respect pentru cei de dinainte.
Gospodăria Eugeniei nu mai era loc de mici, ci altar al copilăriei, unde fiecare cui e pus la locul lui și fiecare floare-și are grija cuvenită.
Și de-atunci, Eugenia nu i-a mai întâmpinat cu fața încruntată, ci cu suflet deschis, știind că vin nu mușafiri, ci oameni dragi, ce prețuiesc fiecare colț din micul ei rai.
Istoria asta rămâne să ne aducă aminte tuturor: casa părintească nu-i hotel sau pensiune, e altarul copilăriei. Nu are nevoie de jertfe, ci de puțină muncă și mult respect.
Uneori, o singură zi cu sapa-n mână face cât o mie de restaurante de lux din Chișinău.
Iar pe părinți merită să-i prețuim să nu ajungă inimile lor pustiu din cauza nepăsării noastre.
Spune-mi, tu când ai pus ultima oară mâna la treabă acasă la părinți? Sau socotim că avem prea multe griji și nu ne rămâne timp pentru ei?
