Ei, ați ajuns, domnilor? glasul mamei a spart liniștea amiezii toride, chiar când SUV-ul fiului s-a ivit în fața porții albastre.
Era o sâmbătă ce părea să fie copia fidelă a multor alte sâmbete trecute.
Soarele atârna sus, peste colinele Moldovei, sleindu-și arșița peste frunzele încă verzi ale dovleceilor din grădină.
Mașina argintie a lui Bogdan s-a oprit ridicând colb pe drumul de țară, împotriva siluetei porții înalte.
Pe prispă, Stela Domnică era deja în așteptare. Trupul ei, strâns în șorțul cu flori mici, părea neclintit ca un stejar bătrân. Brațele erau încrucișate, privirea tăioasă trecând de parbrizul mașinii.
Ei, ce faceți, dragilor? a repetat mama, cu voce tăioasă. Ați venit iar cu plasele, dar tot fără rușine?
Bogdan coborî, simțind cum cămașa se lipește imediat de spate.
După el apăru Lenuța, soția lui, cu o pungă termoizolantă pe care scria Carmangeria din Vale.
Mamă, nu fi așa! oftă Bogdan, încercând să zâmbească. Am zis sâmbătă la aer, să fim toți. Am adus și carne marinată specială, să fie de sărbătoare.
Să te odihnești, zici? Stela făcu un pas, pietrișul scuipând sub pașii ei. Vă tot odihniți de trei luni încoace. În fiecare sâmbătă transformați curtea asta în birt! Fumul cât casa, muzica bubuie, și eu două zile strâng sticle din zmeuriș.
Din spatele mașinii apăru Marcel, vechiul prieten al lui Bogdan, cu un bax de sucuri și bere în brațe.
Sărut mâna, tanti Stela! se auzi voios. Suntem gata de grătar! Unde țineți cărbunele?
Nu mai faceți un pas, flăcăule! îl opri Stela. Azi grătarul stă cu lacăt pe el. Și, apropo, cine v-a spus vouă că primesc musafiri azi?
Bogdan începu să descarce portbagajul, tăcut. Cunoștea tonul acesta era furtuna de gradul unu.
De obicei, după o jumătate de oră de bombănit, mama se retrăgea să pregătească sosul secret pentru friptură.
Azi, însă, simțea că atmosfera e diferită, densă, ca înaintea ploilor de vară.
Mamă, doar voiam să mai stăm un pic toți. Mereu zici că-ți e singur, încercă Lenuța, cu glas stins.
Mi-e singur când năpădesc buruienile, iar fiu-meu, de trei luni, n-a ridicat un deget să repare chiuveta din bucătărie! răsuci Stela privirea spre Bogdan. Când ai ținut ultima dată coasa-n mână? Iar gardul? Ai promis să-l vopsești la Paște! Se apropie Sfânta Parascheva și tot scorojit e!
Apăru și Simion, alt prieten, cu un braț de lemne uscate.
Lasă, tanti Stela, mâncăm și apoi muncim!
“După” la voi nu mai vine niciodată! crescu glasul mamei. Veniți ca la hotel cu totul inclus: eu și cameristă, și bucătăreasă, și portar! Ce-mi rămâne? Presiunea la 18 și o stivă de gunoaie.
Bogdan se opri, ținând sacul cu cărbune. Simțea cum îl încinge supărarea.
Deci, zise categoric mama, aveți o oră. Strângeți-vă jucăriile, carnea marinată, prietenii și plecați la oraș. Aveți apartamente, balcoane… acolo faceți petrecere.
Chiar vorbești serios, mamă? o privi Bogdan neîncrezător. Am făcut trei ore până aici din cauza blocajelor!
Prea serios. Sunt sătulă să fiu decor pentru chefurile voastre. Casa părintească e cămin, nu cârciumă!
În aer plutea amenințarea unei rupturi definitive. Marcel și Simion se uitau încurcați; Lenuța căuta cu ochii răspunsul bărbatului.
Mamă, hai să vorbim omenește, Bogdan lăsă jos geanta și veni lângă ea. Ce s-a întâmplat, de fapt? Dc ne-ai întors așa spatele?
Pentru o clipă, Stela ezită. Buzele îi tremurară dar reuși să se adune.
Pentru voi sunt invizibilă, băiete. Vedeți pomii, masa sub păr, apa rece din fântână, dar pe mine nu mă vedeți. Nu vedeți că la șase trag apă cu găleata să ud roșiile pe care le devorați lângă un pahar, fără să vă pese de șalele mele. Veniți cu prietenii, cu glume până la două noaptea și apoi eu ascult dojeni de la președintele asociației.
Lenuța își coborî ochii în pământ. Se rușină amarnic, amintindu-și cum se plânsese săptămâna trecută că la țară sunt prea multe muște și patul e vechi.
Chiar n-am vrut… începu Marcel, dar Stela îi făcu semn să tacă.
Ați preferat să nu gândiți. E simplu așa. Dar m-am gândit eu pentru voi. Aveți două variante: ori puneți mâna pe unelte și până seara punem curtea la punct gardul, șopronul, buruianele din zmeuriș. Ori plecați direct. Și fără să mă anunțați cu ce să-ți aduc, mamă, nu vă mai aștept aici.
Bogdan își privi prietenii. Păreau dojeniți, dar nu prea dispuși să trudă pe caniculă.
Ei, fraților? întrebă Bogdan. Ne mutăm la alt șuvoi de foc?
Simion oftă, puse lemnele jos și-și șterse palmele de pantaloni.
Bogdane, mama ta are dreptate. Ne-am purtat ca niște musafiri leneși. Tanti Stela, unde-i vopseaua? Eu-s de meserie constructor: de-i gardul dărâmat, îl fac ca nou, cu vopsea cu tot.
Marcel aproba:
Eu mă ocup de chiuvetă. Probabil e de schimbat o garnitură, am tot ce-mi trebuie în portbagaj.
Stela îi măsura din privire, ca să-i pună la încercare.
Dacă lucrați de mântuială, nu primiți nici cină!
Și s-au apucat toți cum n-au făcut-o niciodată. Lenuța, într-un tricou vechi de-al soțului, s-a pus la plivit căpșunile.
Bogdan cu Simion șlefuiau scândurile gardului, pregătindu-le de vopsit.
Marcel bombănea de zor la robinet, de sub chiuveta ruginită.
La început, trudeau în tăcere, apăsați de rușine. Dar, când gardul a prins luciu de nuc, iar chiuveta nu mai picura, s-au mai înveselit.
Stela îi privea din fereastra bucătăriei. Îi vedea cum se chinuie, cum Lenuța smulge troscotul cu mâna.
Inima, încă plină de mâhnire, i se îmblânzi încet. Scoase o oală mare și începu să curețe cartofi.
Când soarele cobora, curtea era de nerecunoscut. Geniu de buruieni dispărut, gardul balsamat cu vopsea nouă, șopronul aranjat militărește.
Obosiți, transpirați, dar ciudat de liniștiți, s-au strâns la fântână să se răcorească.
Ei, meșteri, se auzi de pe verandă, veniți la masă, că-i gata borșul și plăcintele calde.
Dar carnea? se miră Bogdan.
Carnea mai așteaptă. Începeți cu ce s-a gătit cu drag, nu cu ce s-a aruncat pe jar.
Masa era altfel. Fără țipete, fără discuții seci despre afaceri sau politică.
Simțeau căldura unei case adevărate.
Stela povestea cum, odinioară, cu răposatul Gheorghe tatăl lui Bogdan sădeau pomii ăștia, visând ca neamul lor să se strângă sub umbră, nu să gonească turiștii.
Dragilor, a spus, turnând ceai, o casă la țară nu-i doar un petic de pământ. E amintirea noastră, fiecare pom e istorie. Când veniți doar pentru mici și chef, călcați în picioare tot ce-am zidit. Nu daruri din oraș vreau, ci să-mi arătați că prețuiți locul ăsta.
Bogdan i-a prins mâna încet. Avea lacrimi în ochi.
Iartă-ne, mamă. Ne-am croit drum spre succes, uitând ce-i mai important.
Nu-i nimic, i-a zâmbit Stela, întinerită parcă. Măcar acum m-ați ascultat. Și gardul arată mai bine decât la mătușa Maria din vale.
A doua zi, au plecat târziu.
În portbagaj nu mai era nimic gol, doar mere, roșii și borcane cu dulceață de casă.
Stela a rămas la poartă, făcându-le cu mâna până s-au pierdut pe șosea.
Bogdane, i-a spus Lenuța pe drum, de multă vreme nu m-am simțit așa împăcată, deși mă dor toate oasele.
Fiindcă n-am mai stat doar cu burta la soare, Lenuțo. Azi am reparat ce-am stricat cu nepăsarea noastră.
De atunci, sâmbetele s-au schimbat.
Bogdan întreba mereu: Mamă, ce facem azi? Reparăm acoperișul sau strângem în livadă?.
Și prietenii s-au transformat: au înțeles că la Stela nu vii la picnic, ci să-ți speli păcatele față de rădăcinile tale.
Curtea nu mai era grătar. Era locul lor de putere, unde fiecare cui era acolo cu rostul lui și fiecare floare simțea mâna omului drag.
Stela n-a mai rămas niciodată la poartă cu inima rece.
Îi aștepta cu inima largă, știind că la ea vin nu consumatori, ci oameni dragi, care iubesc tot colțul ăsta de rai.
Povestea asta ne amintește tuturor:
Casa părintească nu-i zonă de service.
E altarul copilăriei noastre, care cere doar puțină grijă și muncă cinstită.
Câteodată, o zi cu uneltele în mână contează mai mult decât orice restaurant în Chișinău sau Iași.
Prețuiți-vă părinții, nu-i lăsați să se ofilească de singurătate.
Voi cât de des puneți umărul acasă, la țară, sau pretexte aveți la tot pasul?
