Ce bine e șopti Loredana.
Îi plăcea să bea cafeaua dimineții în liniște, atunci când Dănuț încă dormea, iar afară abia începea să se lumineze. În clipele acelea avea impresia că totul e la locul potrivit. Serviciul sigur. Apartamentul primitor. Soțul de încredere. Ce-și mai putea dori un om ca să fie fericit?
Nu o rodea invidia când își asculta prietenele plângându-se de soți geloși sau de certuri pornite din nimic. Dănuț nu a fost niciodată gelos, nu făcea scandaluri, nu-i cerceta telefonul și nici nu-i cerea socoteală la fiecare pas. Era pur și simplu acolo, aproape de ea, și pentru Loredana era destul.
Lore, ai văzut cheile de la garaj? Dănuț apăru în bucătărie, încă ciufulit de somn.
Pe etajeră, la intrare. Iar îl ajuți pe vecin?
Vlad mi-a cerut să mă uit la mașina lui. Parcă nu pornește carburația.
Ea încuviință din cap turnându-i cafea. Era deja un gest firesc. Dănuț mereu sărea în ajutorul cuiva. Colegilor la mutat mobilier, cunoscuților la reparații, vecinilor cu orice necaz. Cavalerul meu, gândea uneori cu duioșie. Omul acela incapabil să treacă nepăsător pe lângă problemele altora.
Fusese primul lucru care o cucerise la el, încă de la prima întâlnire oprise să ajute o bătrână necunoscută cu plasele până la scară. Alții n-ar fi dat importanță. Dănuț nu fusese ca ei.
O vecină nouă se mutase cu trei luni în urmă la etajul de jos. Loredana nici nu-i dăduse importanță la început. Se perindă mereu oameni într-un bloc mare. Dar Tatiana, căci așa o chema, era din acelea pe care nu ai cum să nu le remarci.
Râs zgomotos pe scară. Tocuri clipocind pe gresie la orice oră. Și obiceiul acela de a vorbi la telefon ca și cum ar vrea să audă tot blocul.
Îți dai seama?! Azi mi-a adus cumpărături plase întregi! Din proprie inițiativă! râdea Tatiana într-o convorbire.
Loredana dădu întâmplător de ea la cutia poștală și-i surâse politicos. Tatiana radia, părea înaltă de fericire, cu acea lumină specifică femeilor ce abia încep o dragoste nouă.
Nou iubit? întrebă Loredana, mai mult de complezență.
Nu chiar nou, zâmbi viclean Tatiana. Dar e deosebit de grijuliu. Nu vezi des așa ceva. Orice problemă rezolvată! Robinetul curgea? A venit imediat. Priza scânteia? El a reparat. Platitul facturilor, tot el mă ajută!
Ce noroc pe capul tău.
Mai mult decât noroc oftează Tatiana. Dar e căsătorit, vezi Eh, iarăși, ce contează un ștampil în buletin, nu? Important e că lângă mine se simte bine.
Loredana urcă spre apartament cu un gust amar. Nu era vorba de moralitatea celorlalți. Altceva o înțepa, ceva nedefinit.
Acea istorie se repeta. Tatiana parcă o căuta special, să-i povestească, râzând și tot tresărind de încântare:
Îmi aduce mereu de ce am nevoie. Știe dacă sunt bolnavă. Ieri mi-a adus pastile la miez de noapte, a căutat farmacie!
Pentru el, sensul vieții e să se simtă util, să ajute pe cineva
Un fior rece o străbătu pe Loredana.
Pentru el, sensul vieții e să se simtă util.
Chiar Dănuț îi spusese, întocmai, cuvintele astea, cu ani în urmă, la aniversarea lor, când se întorsese târziu de la mama unui coleg, că o ajutase cu grădina.
Coincidență. Cum ar fi? Sunt atâția bărbați cu sindromul salvatorului, nu? Dar indiciile se adunau: obiceiul de a aduce cumpărături fără să i se ceară pasiunea de a meșteri la orice.
Loredana se certa pe sine, ştergând gândurile de suspiciune. Doar nu o să-și bănuie soțul doar pentru bârfele unei străine.
Dar Dănuț se schimbase. Lent, pe nesimțite. Începu să iasă numai o clipă și dispărea cu orele. Ținea telefonul după el și la baie. Vorbea grăbit şi iritat când era întrebat:
Unde pleci?
Am treabă.
Ce treabă?
Lore, ce interogatoriu e ăsta?
Dar chipul lui era cumva împlinit, stinsese o nevoie pe care parcă nu și-o găsea acasă.
Într-o seară, s-a pregătit să o ia din loc.
Trebuie să-l ajut pe un coleg cu niște acte
La ora nouă seara?
Atunci are om liber, ziua lucrează.
Loredana nu a mai spus nimic. S-a uitat pe fereastră el nu mai cobora.
Și-a pus geaca pe ea și, calmă, a coborât. La ușa cunoscută, la parter.
Degetul ei s-a așezat pe sonerie. Nu plănuise nimic. Nu repetase nici vreo acuzație. Doar a apăsat și a așteptat.
Ușa s-a deschis dintr-odată, ca și cum ar fi fost așteptată. Tatiana, într-un halat subțire de mătase, cu un pahar în mână, și-a pierdut zâmbetul când a văzut cine sună.
Din holul luminat, Loredana l-a văzut pe Dănuț. Fără tricou, cu părul ud, după duș. Stătea ca la el acasă, relaxat în locuința alteia.
Privirile li s-au întâlnit. Dănuț s-a smucit, voia să zică ceva, dar a încremenit. Tatiana se uita de la unul la altul, fără să se sinchisească, ridicând din umeri cu o lene indiferentă.
Loredana s-a întors pe călcâie și a urcat scările. În urma ei, foșnetul grăbit al pașilor lui Dănuț: Lore, așteaptă, îți explic eu. Dar nu l-a mai lăsat să intre în casă.
A doua zi dimineață, a sosit Marioara, soacra Loredanei. Nu s-a mirat. Era clar că Dănuț apucase s-o telefoneze și-i turnase versiunea lui.
Drăguță, nu te purta ca o copilă! Marioara s-a așezat ca la ea acasă în bucătărie. Știi cum sunt bărbații, ca niște copii. Să-i lași să fie eroi! Vecina asta a ta doar avea nevoie de ajutor. Dănuț nu poate să întoarcă spatele.
N-a putut nici patului ei să-i întoarcă spatele, voiați să spuneți?
Marioara a făcut o grimasă, ca și cum Loredana ar fi spus ceva necuviincios.
Nu răstălmăci lucrurile. E băiat bun, milos. Nu e crimă să te lași dus de val. Și bietul meu soț, Dumnezeu să-l ierte… făcu din mână. Famlia e totul. Cu răbdare și dragoste treci peste orice. Ești femeie deșteaptă, nu-ți strica viața pentru o prostie.
Loredana se uită la ea și se văzu ca într-o oglindă a temerilor ei. O femeie comodă, răbdătoare, gata să închidă ochii la orice, doar ca să păstreze iluzia unei familii.
Marioara, mulțumesc de vizită. Dar vreau să rămân singură.
Soacra plecă supărată, bombănind despre tineretul din zilele noastre, care nu știe ce e iertarea.
Spre seară, s-a întors Dănuț. Mergea tiptil prin casă, dând ochii ca un pisoi vinovat, căutând să-i prindă mâinile.
Lore, nu-i ce crezi tu A vrut ajutor la robinet, pe urmă am stat de vorbă, e așa nefericită, se simte singură
Și erai gol.
Am vărsat apă pe mine când reparam robinetul! Mi-a dat un tricou să mă schimb și tocmai atunci ai venit tu!
Loredana îl privea și nu înțelegea cum nu văzuse până atunci. Dănuț nu știa să mintă deloc. Fiecare vorbă suna fals, fiecare gest vindea disperarea.
Chiar dacă hai să zicem a fost ceva. Ce contează? Eu te iubesc pe tine. Ea a fost ca o aventură, nimic nu înseamnă! O prostie, o slăbiciune bărbătească.
S-a așezat lângă ea încercând s-o tragă lângă el pe canapea.
Hai să uităm, da? Nu mai calc strâmb, promit. Oricum m-am săturat de ea, mereu vrea câte ceva, se plânge…
Atunci, Loredana a înțeles, în sfârșit. Nu era regret. Era frica de a-și pierde confortul. Teama să rămână cu o femeie care într-adevăr îl voia acolo, nu doar îi lăsa voie să joace rolul de cavaler, la program fix.
Cer divorțul. a spus-o simplu, ca și cum ar fi zis am stins aragazul.
Ce?! Lore, ai înnebunit? Pentru o prostie?!
S-a ridicat și s-a dus în dormitor. Și-a scos geanta de voiaj și a început să-și strângă actele.
Au divorțat peste două luni. Dănuț s-a mutat la Tatiana, care l-a primit cu brațele deschise. Brațele însă s-au transformat, curând, în liste cu ce trebuie reparat, cumpărat, plătit, rezolvat, de ajutat.
Loredana auzea frânturi pe la cunoștințe comune. Dădea din cap, fără niciun pic de satisfacție. Oricine primește ce merită.
Ea și-a găsit o garsonieră mică la celălalt capăt al Chișinăului. În fiecare dimineață bea cafeaua în liniște, fără să o întrebe nimeni unde sunt cheile de la garaj. Fără minute pe fugă și fără întors cu parfumul alteia. Fără îndemnuri la răbdare și cumsecădenie feminină.
Culmea, credea că o să doară. Că va fi copleșită de gol, de singurătate, de regrete. Dar a venit altceva o ușurare adâncă. Ca și cum ar fi dat jos o haină veche și grea, purtată ani la rând fără să-și dea seama cât de apăsătoare era.
Pentru prima dată, Loredana era doar a ei. Și asta a fost mai valoros decât orice siguranță din lume.
