Ecoul prelung al iubirii
Hai, fă-te bine mai repede, gânguri Diana, privind cu grijă la fața palidă a bărbatului.
Diana ședea pe un scaun de plastic tare lângă patul de spital, cu genunchii trași la piept. În salon mirosea puternic a medicamente și detergent cu miros de clor, iar pe fereastra termopanului ceața de seară înghițea deja aburii orașului Chișinău. În cameră domnea o lumină caldă, difuză, de la veioza de lângă capul patului, care arunca umbre blânde pe chipul lui Mircea.
Bietul Mircea stătea ușor ridicat pe perne, cu piciorul în ghips și instalat, aproape regal, pe un suport din metal. De jumătate de oră încerca să-și convingă nevasta că nu-i nimic grav o fractură, zicea el, nu e capăt de lume! Și că în două luni are să alerge iarăși prin Valea Morilor sau după microbuz Ba mai și încerca să facă glume pe seama piciorului gipsat, să demonstreze c-ar putea sări într-un picior Dar Diana vedea prea bine dincolo de bravada lui: oboseala și durerea erau acolo, la vedere, și nu doar fizic, ci și-n suflet.
Ea îl asculta cuminte, fără să-l contrazică, analizând fiecare trăsătură, fiecare rid, fiecare sclipire din ochi. Și deodată a simțit că nu mai poate păstra totul în ea. Sufletul i se rupea, nu putea să se prefacă la nesfârșit.
A oftat așa, ca pentru o viață, s-a ridicat pe scaun, l-a privit pe Mircea direct în ochi și i-a spus, cu vocea tremurândă:
Știi eu te iubesc.
Ultimul cuvânt i-a ieșit un pic șovăit, iar ochii, pe loc, i s-au umplut de lacrimi. Erau lacrimi adevărate, nu de fațadă, reflectate în lumina slabă a veiozei. Privirea ei era atât de sinceră și plină de grijă și iubire încât Mircea a înlemnit. Toată energia de a fi tare și vesel a dispărut ca aburul unui pahar de vin fiert în Piața Mare.
A privit-o și-n ochii lui se împleteau speranță, dor și nesiguranță. Dacă o fi doar emoție? Dacă zice asta doar pentru că el e pe patul de spital, cu un picior cât un stâlp de telefon și cu fața ca varul? Și, peste neputința lui de-a răspunde cumva, s-a bâlbâit:
Nu vrei tu doar să mă faci să tac? Ca să nu te mai necăjesc cu stau bine, nu plânge?
Diana a ezitat un moment. Și apoi, uitându-se în ochii lui, repetă rar, ca la spovedanie:
Eu chiar te iubesc.
Atunci, lacrimile care de trei ani se țineau să iasă, au dat năvală. S-au prelins pe obraji, pe sub bărbie, și n-a mai avut chef să le șteargă. Gâtuită de emoții, Diana a continuat:
Am tot rumegat asta Dimineață, când am primit apelul de la spital, m-a lovit ca trăsnetul! Am venit fugită, n-am știut pe ce lume sunt, credeam că-i sfârșitul. Doctorul nu spunea nimic clar: trebuie niște radiografii, așteptați rezultatele. Și, pe când așteptam acolo pe hol, pentru prima oară mi-am dat seama că te-aș putea pierde. Și, chiar dacă e doar o fractură, am simțit că, Doamne Ferește, aș putea pierde tot ce am mai scump. M-a durut atât de tare m-am speriat cumplit.
Diana a reușit să șoptească Mircea.
Cât îi permitea poziția și lustra de ghips, Mircea s-a întins spre ea și i-a prins mâna. Căldura palmei lui a fost exact semnalul de eliberare pentru Diana.
S-a prăbușit la pieptul lui, a început să plângă cu sughițuri, iar Mircea îi mângâia ușor degetele, dându-i voie să-și golească sacul cu griji.
Simțea cum ea tremură, cum respirația i se rupe, și i se frângea inima de grijă și dor. Dar nu a mai încercat să-i spună Nu e grav, vezi? O să fiu bine. Acum conta că e acolo, aproape, iar dragostea ei nu era nici despre ghips, nici despre pereți albi, nici despre ce vrea lumea. Era, pur și simplu, acolo. Totul.
Și-n liniștea asta, cu mâinile strânse, era mai multă dragoste decât-n toate cuvintele frumoase din lume.
Mircea niciodată n-a fost convins până la capăt că merită să fie atât de fericit. De fiecare dată când o privea pe Diana, la cină sau pe-nserat când adormea la el pe umăr, își amintea ziua aia când ea spusese da la cererea lui în căsătorie și i se părea un miracol. Cinci ani în urmă se însurase cu cea mai minunată femeie de pe strada Alexandru cel Bun, deși știa destul de bine că ea nu-l iubise cu patima de pe ecran. Diana fusese împinsă în brațele lui mai mult de împrejurări decât de filă romantică. Dar Mircea nu s-a lăsat tulburat dragostea lui era să-i fie aproape. Orice.
Copilărie au trăit-o umăr la umăr vecini, în clase paralele, șotii pe la bloc, vreo pisică salvată din ghena de gunoi, toate. Mircea o ținea minte pe Diana la zece ani, cu codițe și obraji ca merele de toamnă, fugind cât o țineau picioarele după el, strigându-l Mircel!. În perioada aia o vedea ca pe o soră mai mică, îi aducea stafide din Moldova, o ajuta la teme și o proteja de băieții obraznici de la bloc.
Apoi anii s-au scurs ca vinul bun el plecase la facultate la Iași, Diana crescuse, viața i-a dus pe căi separate. Mircea muncea, făcea carieră, pusese și el un avans la un apartament cu credit, se mutase înapoi la Chișinău, decis să-i spună Dianei ce simte.
A venit ziua: cravată nouă, cravate de alea cu modele dubioase care-i plac doar moldovenilor de la sectorul Centru, un buchet de trandafiri roșii, de credeai că-i de la nuntă direct. Inima îi bătea în piept, tremura, repeta replici. Și-a făcut curaj.
Numai că la ușă, în loc de declarație, a găsit altceva: Diana, frumoasă ca-n liceu, dar cu alt tip lângă ea Andrei pe numele lui, înalt, cu zâmbet de reclamă, clar iubit. Diana a spus Uite, Mircea, el e Andrei. Ne logodim.
Cu buchetul uitat în mâini, Mircea s-a simțit ca o felie de pâine uscată la colțul mesei. N-a mai înțeles nimic, a mormăit ceva, a dat buchetul și s-a pierdut pe scări, lăsând în urma râsetele lor vesele.
Ar fi putut să le strice fericirea. Știa destule despre Andrei să-l pună pe butuci în fața Dianei, dar n-a avut inima. Ea strălucea, radia de bucurie ca în filme. S-ar fi simțit că lovește un pui de pisică rătăcită. Și-a spus că dacă asta o face fericită, așa să fie.
A acceptat cu greu. A luat decizia să stea deoparte, treptat, încet, cu nod în gât și cu dor în minte. Se întorcea rar în oraș, fugea de locurile care-i aminteau de Diana, dar, recunoaște, uneori tot îi deschidea profilul pe Facebook, să vadă ce mai face. Nu comenta, nu dădea like doar observa. Se hrănea cu ciudata speranță că, poate, va vedea ceva ce-i va schimba cursul poveștii.
Semne de neliniște au început să apară discret. La început postările ei vorbeau despre familie: conflicte cu părinții, că nimeni n-o înțelege, apoi tot mai des lăsa să se înțeleagă că Andrei e de fapt singurul care știe ce-i trebuie cu adevărat.
Mama Dianei s-a prins repede că Andrei o izolează subtil. Dar Diana, fermecată, se credea într-o poveste de dragoste împotriva lumii.
S-au întețit certurile cu părinții, a lăsat serviciul, a renunțat la școală cică nu-i trebuie diplomă, iar colegii și prietenii s-au rărit repejor. Primele care au dispărut au fost prietenele, apoi și familia a luat distanță, sătulă de replicile ei de genul voi nu vreți să fiu fericită.
Și într-o zi, după trei ani de conviețuire suspect de monotonă, Andrei a anunțat-o că el de fapt nu e gata să fie soț și tată. A dat-o afară, cu tot cu valiza și o pisică neagră, pe nume Mitza. Diana, cu burtica abia răsărită (căci era însărcinată, dar el nici nu se obosea să mai asculte), s-a trezit singură, în plină iarnă moldovenească, fără acoperiș, fără bani, fără rude, fără prieteni. Paradoxal, toți îi spuneau odată ai grijă și fix asta n-a reușit să facă.
Morocănoasă în scara blocului lui Mircea, pe 31 decembrie, cu un bagaj peticit și pisica ce mieuna de mama focului, Diana nu inspira deloc optimism.
Diana? Ce faci aici? a întrebat, uluit, Mircea, cu sacoșele pline de portocale.
Ea a ridicat din umeri, cu un zâmbet amar:
Stau. Nu prea am unde altundeva.
Mircea n-a stat pe gânduri. A ajutat-o cu valiza și custodia de pisică, au urcat tăcuți cu liftul. Ajunși acasă, el a pus-o pe canapeaua moale, i-a făcut un ceai fierbinte și, sprijinit de tocul ușii, a spus scurt:
Hai, povestește tot.
Diana nu mai plângea îi secaseră lacrimile, dar era golită pe dinăuntru. Și a rămas tăcută, privind la aburul ceaiului, la pisică, la covoraș. Apoi a început să povestească, cu noduri în gât. Cum Andrei a lăsat-o pe drumuri, cum toți i-au închis ușile, cum nici prietenele nu mai răspund la mesaje și cum n-are niciun plan pentru ziua de mâine.
Mircea a ascultat toată tragedia ei ca la radio Moldova. A stat mut, a procesat fiecare cuvânt, ca la scanare de imagini. La final, a oftat lung și i-a zis, simplu și clar:
Căsătorește-te cu mine. Știi că te iubesc și am să am grijă de tine și de copil.
Diana și-a ridicat ochii mari, neîncrezătoare:
Tu vorbești serios? Și copilul…
Copilul e și al meu, dacă tu vrei. Dragostea mea ajunge pentru voi amândoi. O să-ți găsesc serviciu, stăm la mine, nu-ți va lipsi nimic.
Ea a râs, printre lacrimi, amar: Odată am mai făcut o prostie din prea multă încredere. Dar cumva, orice ar fi zis, n-a putut să nu simtă un bob de speranță.
Mircea n-a promis povești de Hollywood, ci o viață în care să nu-i lipsească demnitatea și sprijinul, nici ei, nici viitorului copil.
Bine, a răspuns, abia șoptit. Sunt de acord.
***
A trecut vreme. Diana și Mircea au clădit o familie din lucruri mici, dar solide, ca un pod peste Prut: grijă unul de altul, respect, glume mărunte, cafele la ibric și supe cu găluște duminica la socri. S-au obișnuit unul cu altul, s-au regăsit într-o liniște tihnită, deloc ca-n filme, dar reală.
Pe Mircea îl topea băiețelul lor îi schimba scutecele, îl târa la plimbare la Grădina Botanică, îi citea basme, mergeau la Circ sau la zoo, îi cumpăra jucării și se lăuda de la grădiniță în sus. Diana s-a întors la lucru, Mircea i-a găsit un post la contabilitate, a reluat și facultatea la seral, deci încet, încet, și-a recăpătat controlul asupra propriei vieți.
În weekenduri ieșeau cu toții la iarbă verde, la părinții lui Mircea la sat, Diana făcea clătite, Mircea aducea nuci, copilul se juca cu Mitza, totul părea firesc. Diana încă nu putea spune că-l iubește ca-n romanele de la editura Junimea, dar simțea recunoștință și o pace pe care nu o mai cunoscuse demult. Și era… ok.
Și fix când lucrurile păreau a se aranja, a dat norocul peste Mircea la propriu: într-o seară o Dacia Logan l-a pocnit bine în intersecția din Valea Trandafirilor. Mircea a ieșit cu piciorul în ghips, mașina bucată, dar viu. Inima Dianei a stat în loc pe tot holul spitalului.
Când l-a văzut, n-a încercat să-l certe sau să-l consoleze. S-a așezat liniștită la marginea patului, l-a luat de mână și i-a spus exact ce el aștepta fără s-o recunoască de atâta timp:
Te iubesc.
Cuvinte simple, fără floricele, dar care au risipit toate frustrările și emoțiile, ca soarele după furtună. Mircea n-a întrebat nimic, doar a strâns mâinile Dianei în ale lui și a zâmbit larg, cu toți dinții.
Mulțumesc, fată dragă… Pentru asta merită tot ce-am trăit!
Știa că se va pune pe picioare, că ghipsul va fi dat jos, că vor redeveni o familie normală, cu haine de duminică și ochi obosiți seara. Și că, la primăvara viitoare, îi va duce pe toți undeva la un han din Orheiul Vechi și or să facă o nuntă cum n-au avut niciodată. Cu dans, cu tort, cu slănină, invitați, voie bună și cuvinte nerostite, dar trăite la maximum.
Așa, ca-n basmele cu finaluri deloc perfecte, dar calde, din Moldova.
