Ea și-a îngropat bărbatul, a rămas singură, a ținut gospodăria pe picioare și după aia, vecina a deschis gura.
Mesaje și e-mailuri
Și-acum, spuneți-mi, Zinaida Petrovna, m-am întors spre ea, spuneți, de față cu toți: de ce m-ați bârfit? Ce v-am făcut eu? Cu ce v-am supărat? Ceea ce mi-a răspuns, mi-a dat tot universul peste cap.
Ea și-a îngropat bărbatul, a rămas singură, a ținut gospodăria pe picioare și după aia, vecina a deschis gura.
O bârfă. Doar una singură. Și gata, deja vânzătoarea de la magazin te privește miloasă, asistenta medicală te bate pe spate: Ține-te tare!. Toți par să știe ceva, iar tu habar n-ai despre ce se vorbește.
Maricica putea să tacă. Dar nu. A ieșit în fața satului și a întrebat cu voce tare:
De ce-mi faceți asta?
Ceea ce i-au răspuns, i-a dat lumea peste cap.
***
Pământul, în dimineața aceea, mirosea amar, ca înaintea unei nenorociri sau unei mari schimbări.
Am ieșit pe-ntuneric, că vacile nu stau să-ți aștepte sufletul, sfâșiat sau bucuros, laptele nu se mulge singur și, dacă întârzii, s-a dus totul.
Roua încă sclipea pe iarbă ca niște arginți, și m-a bușit gândul: natura în fiecare dimineață o ia de la capăt, de parcă ziua de ieri s-a șters cu buretele. Omului, însă, nu i se dă asta.
Omul cară în cârcă tot trecutul, ca un cal de tracțiune, și mai rar lasă jos ceva bun, mai mult adună venin: supărări, vorbe aruncate la supărare, priviri cu coada ochiului.
De patru ani trăiesc la Marginea singură, dacă nu pun la socoteală animalele.
Bărbatul meu, Nicolae, s-a prăpădit dintr-o dată, cu infarct, chiar în câmp, când întorcea fânul. L-au găsit seara, la apus, fața liniștită, de parcă s-a culcat și a adormit după o zi istovitoare.
Poate-așa a fost, nu s-a chinuit, n-a văzut cum îi curge viața printre degete.
După Nicolae am rămas cu gospodăria în cârcă douăzeci de vaci cu lapte, viței, animale. Lumea-mi spunea atunci: Maricico, vinde tot, du-te la copilă în oraș, ce-i să mai stai să putrezești aici? Dar nu puteam.
Nu că-s de capul meu, deși și asta e. Dar Nicolae-i în fiecare grindă, scândură, brazdă. Aici rămâne viața noastră, împreună, și cum să dau totul? Așa m-am ținut.
Mă scol la patru, mă culc la zece, spatele mă ustură, mâinile îmi amorțesc până-n toamnă de la atâta apă rece, dar tot trăiesc. Mă bucur de fiecare vițeluș, de fiecare găleată de lapte, de fiecare răsărit peste Prutul nostru.
Despre Zinaida Petrovna, vecina, nici nu voiam să-mi bat capul.
Stătea la trei case depărtare, într-o căsuță veche, văduvă de multă vreme, crescuse un băiat pe nume Mircea. Acum-i flăcău peste treizeci, dar tot Mircea lui Zinaida îl știe satul.
Băiat frumos, muncitor, dar mereu cu norocul scurt. A fost însurat, dar nevasta, după doi ani, și-a luat calabalâcul și-a plecat la Galați: Mă prăpădesc aici, să mor de plictiseală!. N-a ținut-o, Mircea.
Zinaida Petrovna nu poate fără bârfe. Trebuie să amestece toată lumea ca să simtă că e luată în seamă. Până mai ieri nu o băgam prea mult în seamă, n-aveam vreme. Dar ceva, în ultima lună, s-a schimbat.
A început cu una mică. Am intrat într-o zi în magazin după pâine, iar vânzătoarea, Lenuța, mă privea cu milă, de parcă eram cu un picior în groapă.
O întreb:
Lenuțo, ce-i cu privirea asta?
Ea se fâstâcește, se uită la podea:
Nimic, doamnă Maricica, nimic
Apoi asistenta noastră, Tanti Ileana, când m-a văzut, m-a strâns zdravăn de mână:
Ține-te tare, Maricico, suntem cu tine!
M-am mirat: Cu ce m-aveți?. Ei, și iaca! Zinaida Petrovna a răspândit-n tot satul c-aș băga apă și cretă în lapte, ba și altă poșircă, ca să-l fac mai gras.
Și că brânza mea, pe care o duc la piață din Hâncești, nu-i proaspătă, că doar etichetele le schimb, brânză barosană, de firmă!
Eu am zis: Ei, bârfesc femeile, ce mare brânză? Dar nu e așa. Când ți se dărâmă totul, cu o singură limbă otrăvită, nu mai e de glumă. Mi-a dat toată munca peste cap.
O săptămână n-am dormit nopțile, făceam fel de fel de planuri. Cu ce i-am greșit? Nu ne-am certat, ne salutam la poartă. La înmormântarea lui Nicolae a venit, m-a îmbrățișat, a plâns cu batista la ochi.
Pe urmă m-a luat o furie de aia bună, zdravănă din aia de nu-ți mai e frică de nimic. M-am sculat într-o zi și-am zis: eu nu mă las. N-am tras ca boul atâția ani să-mi calce cineva munca în picioare.
Sâmbăta s-au adunat oamenii la ședința de sat, să discute repararea drumului spre Chișinău. Erau vreo cincizeci de oameni, aproape tot satul. Zinaida Petrovna la datorie, primită în față, cu buzele ciupite, ochii lucind ca la cununie.
După ce-au terminat cu drumul, am prins curaj. Abia-mi țineam picioarele, vocea răgușită, dar am ridicat mâna.
Oameni buni, am zis eu, și toți s-au întors spre mine, oameni buni, vreau să spun și eu câteva cuvinte.
Primarul, nea Ion Sturza, mi-a făcut semn din cap. La început bolboroseam, apoi am prins avânt. Le-am spus ce aud despre mine.
Toate zvonurile ăstea-s o minciună de la prima până la ultima! Laptele meu e verificat săptămânal în laborator, iată rapoartele, dacă vreți să le vedeți.
Brânza mea ajunge în trei magazine, nimeni nu s-a plâns niciodată!
Acum, spuneți-mi, Zinaida Petrovna, m-am întors spre ea, spuneți în fața lumii: de ce m-ați bârfit? Ce-am făcut rău? Cu ce v-am greșit?
Fața ei s-a schimbat de la roșu, la alb, la un soi de cenușiu.
Eu păi am zis ce-am auzit a început să bâiguiască.
De la cine ai auzit? Spune numele cui ți-a băgat prostii-n cap!
O tăcere de îngheța aerul. Toți se uitau urât la femeie.
Păi oamenii vorbeau
S-a zăpăcit toată, și dintr-odată a țipat:
Ce vă uitați așa la mine? Ce, eu sunt de vină c-a rămas văduvă și trăiește cu amant?!
M-am blocat. Ma, cine, ce amant? Eu trăiesc singură ca buturuga, de unde-amant?
E Mircea tău, ce, e amantul? se aude vocea răgușită din fundul sălii.
Era baba Paraschiva, care știe toate bârfele de pe la Prut și până la Carpați.
Mircea vine să-ajute cu animalele, acuma-i amant?
Atunci s-a ridicat Mircea dintr-un colț. Nici nu-l văzusem până atunci acolo înalt, umeri largi, fața roșie ca sfecla, pumnii strânși.
Mamă, zice tare, mamă, ce-ai făcut?
Zinaida s-a ridicat către el, mâini întinse:
Mircică dragă, eu pentru tine am vrut să fie bine, să nu te prindă vreo una în mreje
Destul! a mârâit el că s-a cutremurat clubul. Tu pricepi ce-ai făcut? Ai bârfit un om! Om muncitor, văduvă! Trage de una singură la gospodărie, tu ce faci? O-mproști cu noroi în fața satului!
S-a întors spre mine, și-n ochii lui era o căldură ciudată.
Doamnă Maricica, iertați-o. Nu vă supărați pe ea. Nu-i rea E doar geloasă și năucă de grija mea. De frică să nu plec la dumneavoastră Și eu
Se-mpleticește, își freacă fața cu mâna.
Și eu, cu adevărul pe masă, vă iubesc. Demult. De când ați venit în sat, cu Nicolae. Eu eram copil pe atunci, paisprezece ani, dumneavoastră douăzeci și cinci.
Mă uitam la dumneavoastră, visam: așa să am și eu nevastă cândva. Am luat-o pe Mariana fiindcă dumneavoastră erați măritată, am zis c-o să-mi treacă. Nu mi-a trecut. Mariana a simțit și-a plecat.
În sală s-a făcut liniște ca-n cimitir. Zinaida parcă s-a ofilit brusc, cu fața cenușie, doar umbră mai era.
După moartea lui Nicolae, am venit să vă ajut. Nu din milă, deși și asta Ci că lângă dumneavoastră mă simțeam acasă.
A tăcut. Eu nici nu știam ce să zic, aveam în cap numai un vuiet și-n ochi mă ustura ceva.
Mircea, Mircea, eu-s cu unsprezece ani mai mare
Știu. Și ce-i cu asta? a zis el, simplu.
Și nimic, a intervenit Paraschiva. Niciuna! Omul bun să fie! Bărbatul meu a fost cu opt ani mai mic și-am trăit patruzeci și ceva de ani de pace. Ani, figuri! Să fie omenie, fata mea!
Oamenii au început să murmure, unii râdeau, alții dădeau din cap, îl băteau pe Mircea pe umăr. Zinaida Petrovna stătea ca o cârtiță speriată, nu se uita nimeni la ea.
Mi s-a făcut milă de ea.
Nu pe loc, dar după câțiva pași. E greu de dus singurătatea aia de femeie; e greu să simți că nu mai ai pe nimeni decât pe copil, și să te temi că îl pierzi.
A fost urât, a fost greșit ce-a făcut. Dar nu din răutate oarbă, ci din neputința de a iubi normal, fără să strângă tot la piept până la sufocare.
M-am dus la ea, m-am așezat lângă dânsa pe vine.
Zinaida Petrovna, nu te teme. N-ți ia nimeni copilul. El te iubește, și tu ești mama lui.
Doar atât: nu mai bârfi, nu mai răspândi prostii. Nu-i frumos, Zinaido. E ca și cum ai otrăvi pământul. Sădești minciună, culegi necaz.
Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii, obosiți.
Iartă-mă, Maricico Am fost proastă.
Am dat din cap. Să ierți cu ușurință nu merge, cu timpul se vede dacă se cicatrizează sau nu.
Am ieșit cu Mircea din clubul satului. Mergea tăcut, lângă mine, soarele apunea roz, totul mirosea a pelin proaspăt și iarbă pătrunzătoare.
Mircea, i-am zis, vorbeai serios? Chiar serios?
Serios, mi-a răspuns. Nu mă făceam de râs la toți așa, de florile mărului.
M-am oprit, l-am privit. Ce om frumos, drept la suflet, zdravăn, călduros ca soba-n Ajun.
Atunci hai, i-am zis. Trebuie să mulgem vacile. Mă ajuți?
El a zâmbit, larg, ca un copil.
Ajut!
Și am pornit la treabă. Pământul mirosea amar, dar și dulce, și plin de speranță.
Viața merge înainte, cu bârfe, cu necaz, cu bucurii și-i mai puternică decât orice răutate. Mircea m-a luat de mână. Avea palmele aspre, calde, de om harnic. Și nu i-am dat drumul, ba chiar am strâns-o mai tare. Poate că asta e, până la urmă, soarta
Voi ce ziceți? Scrieți mai jos, dați un like dacă v-a plăcut!
