Nu am greșit
Astăzi am terminat curățenia când, brusc, am auzit soneria la ușă. Am alergat la baie să-mi spăl repede mâinile, apoi m-am dus să deschid. În prag stătea soacra mea, doamna Aurelia Stoian. M-a întâmpinat cu un zâmbet ușor ironic, sau cel puțin așa mi s-a părut mie, și a intrat direct în apartament.
Bună ziua, ce vânt vă aduce? am reușit să spun.
Am venit doar așa, în vizită, a răspuns ea fără să considere necesar să salute politicos.
Dar acum sunt ocupată! De ce nu m-ați sunat înainte? Nu este frumos să apari pe neașteptate, i-am zis.
Aurelia Stoian a râs ușor:
Dar trebuie să-ți cer voie ca să vin în apartamentul meu? Da?
Am simțit cum roșesc când mi-am reamintit că stăm aici doar temporar, cu permisie, nu în casa noastră. Aurelia ne-a primit pe mine și pe Radu, fiul ei, cu o condiție, și uneori amenința că ne dă afară.
Radu a avut o perioadă grea și s-a îndatorat serios. Acum, ne chinuim amândoi să strângem bani să achităm datoriile. De chirie nu ne permiteam, așa că doamna Aurelia s-a milostivit. Avea două apartamente într-unul locuia ea, pe celălalt îl închiria. Ne-a lăsat să stăm fără chirie, doar să plătim utilitățile, până terminăm cu datoriile.
Cum merge? a întrebat ea intrând în bucătărie, scoțând tacticos o cană din dulap.
Bine, am răspuns, privind cum termin curățenia. După aceea am mers în sufragerie, unde se așezase deja.
M-a scrutat cu un aer critic. Nu sunt preferata ei, și nici nu prea se străduiește să ascundă asta. Îi respect însă alegerea fiului ei, măcar atât.
Ești ok? Nu-mi place cum arăți azi! spuse ea.
Sunt bine, am repetat.
Numai bine, bine știi să spui? Chiar nu există și alte cuvinte?
Am dat din umeri. N-aveam chef să recunosc că mă simt cam rău, dar nici să îi povestesc soacrei.
Ce faci astăzi? insistă ea.
Nu știu încă, poate merg la magazin am de luat câteva mărunțișuri. După aia mă pun la lucru.
Știa că lucrez contabilă de acasă. Conversația a murit din nou, iar ea părea deja plictisită.
Poate merg cu tine la magazin? Am mașina aici, te pot duce și aduce! Oricum n-am altceva mai bun de făcut.
Inițial voiam să refuz, pentru că plimbările la cumpărături cu soacra sunt mereu pline de comentarii ironice. Dar când m-am gândit la plasele grele pe care ar trebui să le car singură până acasă, am dat din cap.
Nu ar fi rău…
Atunci pregătește-te! Destul ai oftat pe aici!
M-am îmbrăcat repede, dar tot nu a scăpat ocazia să mă înțepe:
Ei, uite, până te-ai găsit tu, am apucat să și trag un pui de somn, încetino!
N-am zis nimic. Mă simțeam foarte amețită de dimineață și în niciun caz nu voiam scandal.
Și, unde mergem?
I-am zis repede două magazine, și am pornit la drum. De fapt, nici ei nu-i trebuia nimic prea mult de la supermarket, dar cred că nu voia să se întoarcă acasă când știa că nu o așteaptă nimeni acolo. Soțul ei s-a stins demult, iar dependența de fiul și nora ei o ajută, deși nu recunoaște asta niciodată. Știe să-și ascundă sentimentele și slăbiciunile.
De ce iei mizeriile astea? a comentat ea, văzând produse mai ieftine în coșul meu.
Doamna Aurelia, atâta ne permitem acum, știți și dumneavoastră situația noastră cu datoriile.
A ridicat din umeri, ca să spună că nu-i pasă prea mult.
Poftim la o cafea? Fac eu cinste.
N-am apucat să răspund, pentru că fix atunci am început să amețesc, și puțin a lipsit să nu leșin acolo, pe loc. Fiind lângă mașină, ea m-a prins rapid și m-a ajutat să mă așez pe scaun.
Ești bine, Ana? (pe mine mă cheamă Ana, de fapt, deși soacra preferă să îmi spună pe nume doar când e nervoasă) Ești cu mine?
Mi-a dat cu apă pe față, mi-am revenit încet.
Sunt bine, doar oboseală… probabil emoții.
A dat din cap concentrată, dar am simțit că intuiește ceva deocamdată nu a zis nimic.
Hai acasă.
Dar mai am de luat niște lucruri din celălalt magazin… am încercat eu.
N-a vrut să audă. M-a adus repede acasă și, deși am vrut să o ajut cu pungile, mi le-a smuls din mâini.
Tu mergi liniștită, să nu mă încurci, a mârâit ea.
Acasă, odată intrată în rutină desfăcut pungi, gătit, pregătit pentru muncă mi-a fost clar că mă simțeam din ce în ce mai bine.
Ți se întâmplă des să pățești așa, Ana?
Ce anume? A, la magazin… N-am pățit nimic grav. Mi se mai întâmplă uneori, am răspuns.
Aurelia a oftat cu tâlc și s-a așezat la masă.
Știi, mie mi s-a întâmplat la fel când eram însărcinată cu Radu. Greață, leșinuri…
Nu, nu, doamnă! Eu nu sunt însărcinată! Acum nu-i momentul… Avem de plătit datorii, nu putem avea un copil! E o cheltuială suplimentară.
Aurelia s-a încruntat neașteptat:
Un copil nu-i doar o cheltuială, e un dar.
Nu ne trebuie cadouri de astea acum, am murmurat. Nu-i momentul, serios…
Dacă totuși ești, n-ai ce-i face. Iar copilul nu vine când vrem mereu.
Nervoasă, am izbucnit:
Nu sunt însărcinată! Nu vă mai faceți griji degeaba!
Nu țipa la mine! Dacă te frământă, fă-ți un test, nu țipa la mine.
De ce ați venit? Doar ca să mă enervați?
Eu te-am dus la magazin și te-am ajutat când ți-a fost rău! Vorbește cu Radu ce aveți de făcut.
Să muncim mai departe, ce să facem?
A oftat greu. Nu-i plăceau răspunsurile mele. A părut că se luminează la față, ca și cum ar fi pus cap la cap lucrurile și ar fi știut ce urmează. Poate că a simțit că am rămas însărcinată, dar nu a mai scos niciun cuvânt pe tema asta. În mintea ei, probabil deja își imagina cum se va juca cu un nepot.
De ce zâmbiți așa?
Ți-ai gândit numele, dacă a fi băiat? Dar dacă e fată?
Am rămas înmărmurită, apoi m-am enervat și mai tare.
Nu sunt însărcinată! Chiar nu aveți altceva de făcut? Dacă vreți să discutați despre bebeluși, mergeți acasă, vă rog frumos!
Mă duc eu… Dar să știi, Ana, dacă ai nevoie de ajutor cu copilul, sunt aici.
N-am răspuns, doar am oftat puternic și am strâmbat din nas.
Când soacra a ieșit din apartament, m-am îndreptat către farmacie. Mi-era teamă, dar trebuia să aflu adevărul. Nu voiam să recunosc că poate avea dreptate. Sau poate era doar teama de necunoscut.
Mă temeam. De naștere, de dureri, de responsabilitate. Nu reușeam să mă văd mamă. Mă temeam că n-o să fiu în stare să cresc un copil.
Am scos testul de sarcină din dulapul cu medicamente. Îl cumpărasem acum câteva luni, pentru orice eventualitate, care, evident, nu apăruse până acum. Dar iată că a venit momentul.
Am așteptat timpul necesar, cu inima cât un purice. Mâinile îmi tremurau când am ridicat testul. Două liniuțe. Nici nu am mai putut să mă gândesc la muncă ori la orice altceva. Se aștepta un raport de la mine, dar viața care a apărut în mine a devenit brusc mai importantă decât orice deadline.
Seara, când a venit Radu acasă, cu greu am rostit:
Asta e… Sunt însărcinată, Radu.
S-a uitat mirat la mine, apoi un zâmbet timid i-a apărut pe față:
Chiar? O să avem un copil?
Da… Ce facem acum?
A stat pe gânduri, apoi m-a mângâiat ușor pe burtă.
Ne gândim la un nume frumos pentru bebeluș!
Dar cu datoriile, cu munca?
Lasă, Ana, ne descurcăm noi! Mama ne ajută sigur. Știi cât îi plac copiii.
M-a tras lângă el pe canapea. Brusc, am început să plâng:
Mi-e frică, Radu… Spun că-i greu când naști… Cum o să țin un copil? Dacă îl scap? Sau îl țin greșit?
Shhh… sunt aici lângă tine, a spus el liniștit. O să fii o mamă bună, iar eu și mama te ajutăm. Nu-ți face griji, învățăm împreună.
M-am liniștit puțin în brațele lui. Seara i-am sunat personal pe soacră să-i dau vestea. Am simțit că aștepta momentul ăsta. Și nu am greșit…
